Da ştiu. Sună ciudat. Dar de asta era în visul de azi-noapte. Un Nichita Stănescu, într-o pereche de blugi deschisă la culoare, murdar în genunchi de pământ din livadă, căci acolo am stat. De meri cred. O cămaşă la fel de bleu, cu mânecile suflecate şmechereşte. Îmi citea cred că presa, stăteam pe scaune metalice vopsite în verde, scorojite. Nu ştiu dacă avea ceva în picioare, dar mi-a atras atenţia tunsoarea de sudor la Vulcan. Foarte haioasă. Şi era odihnit. Ca după o noapte simplă, uşoară. Nu-mi amintesc prea bine ştirile. Doar că nu suportă zona Lipscani. Şi când spunea asta era deja ridicat şi gesticula. Mi-a zis ceva despre bicicleta lui. Cum că nu are unde o parca, sau că i-a fost zgâriată. Apoi zâmbea frumos. Pe fundal se auzea Sia cu My love. Imposibil, ştiu, dar aşa-i în vis. Am făcut haz de un fel de legitimaţie pe turul pantalonilor, ce se purta la gât aşa decupată. Erau tot blugi. Stăteam sub acest măr şi soarele îi lăsa umbre de frunze pe toată cămaşa, pe ziar şi pe faţă. El din când în când se strâmba deranjat. Culmea, n-a fumat nimeni. Atmosfera asta caldă a rămas acolo, iar eu m-am trezit zâmbind. Am trăit o după-amiază cu Nichita...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu