Luni de la Laura (Cap. III)

Dimineți despădurite. Asta simt. Nu se aud decât câini tineri ce latră adolescentin fiecare biciclist grăbit spre acest început de săptămână, gol și fără sens ca un bidon îngălbenit de la marginea drumului. Ba nu, mint, mai sunt și cele câteva zeci de vrăbii, ce într-o ceartă continuă încearcă fără succes să ridice veșmântul ăsta de nori gri-gălbui, de pe această dimineață despădurită. Un Andrei lung și uscat, bun de aprins țigări infinite și cafele fără fund. Asta sunt. A venit și ploaia, surdă și absurdă. I-au urmat aceste ciori cu rol de ciocli aviari, martore la nașterea acestui făt mort, săptămână goală, fără tine, oricare ai fi tu, fără mine sau vreun sens.
M-așez absent în canapeaua de pe terasă și privesc gol și defocalizat spre tufele de trandafiri, poate și mai departe. O pătură din lână îmi zgârie inconștientă brațul drept. Duc cafeaua la gură, lăsând țigara din mâna stângă să-și aștepte rândul. Iar am pus prea mult lapte. Vrăbiile au răgușit deja, ploaia e demult uitată, iar soarele trage în semn de disperare cu ghearele de acoperișuri. Se spune, să faci zilnic mai mult din ceea ce te face fericit. Eu probabil că aș sta până la sfârșitul zilelor în grădina mea, sorbind nesfârșite cafele cu lapte și m-ar găsi mort de cancer de la atâtea țigări. Ultima adiere a adus un miros de mare. Deja simțeam nisipul între degetele de la picioare, iar cele două ciori de deasupra guițau deja pescărușasca. Lana se văicărea, oarecum satisfăcându-se singură, în camera mea de zi. Suna deja a squirter-iță. Am pornit oarecum hotărât să-i curm suferința. Am lăsat-o pe blasko să preia tânguiala, dar pe o notă mai elevată, cumva dark british tight arse. Mi-am pierdut deja ținta, am apucat căzând în fotoliul verde și gras, cartea lui blidariu, aia cu o casetă pe copertă. Repede am aruncat-o înapoi pe măsuță, ca pe-un frisbee, către câinele din cireș prăfuit. Îmi place stilul, mai puțin politicul. Pornesc din reflex telefonul. Aveți șase mesaje, zice. Trei gagici și trei bețivi, zic. Prima era Laura. Mă cheamă la cafea. Nu ne-am văzut de ceva săptămâni. Prietenul, călătoriile și jobul îi ocupaseră tot timpul. A doua era Raluca. A ajuns cu bine în străinătate. Spune că are urme pe gât ca-n liceu și că-i este puțin rușine, dar că îi stă gândul numai la sexul oral ce i l-am oferit pe treptele spre cuib. Să fiu sincer și mie. Ultima e Anca. Mi-a trimis un ce faci și un smiley. Ce căcat să-nțeleg? Știu bine că nu înseamnă nimic, pentru că de atâtea ori am dat curs și n-am făcut altceva decât să ne pierdem în discuții inutile. Eu dacă mă gândesc, nu-mi vin în minte decât anal, ejaculare feminină și seri înecate-n voluptate. Probabil și ea, dar și la relația noastră eșuată. Adesea îmi explică, deși am prins ideea, că ea are prieten și s-ar simți foarte ciudat. Bețivii au fost la obiect. Ai ajuns cu bine coaie? Unde ai dispărut aseară? Vezi că la opt cântă kurt cobain live in daos. Bogdan e mai darnic la numărul de caractere, poate sunt chiar două mesaje, îmi reamintește cât de zob am fost cu toții, că sunt un bețiv ordinar și nu știe cum pot bea atâta, că poate nu mai combinăm iarbă și alcool pentru că iese prăpăd și dacă le-am sunat pe muistele de la șaormărie. O sun pe Laura. Am chef de râvne slab mascate.
  - Heiii, ai avut telefonu' închis, ești ok? rezumă Laura, îndesând în geanta ei mare, o cu totul altă frază.
  - Da, vorbitul la telefon mahmur, nu m-o prins niciodată... Cafă? o scurtez...
  - Sunt la tine în zonă, e ok juma' de oră? răspunse săltând.
  - Perfect, ne vedem direct acolo...
Scot tabelul. Opt minute duș. Șterg. Doișpe minute duș, un minut jumate cămașă și blugi, doișpe drumul. Diferența la semafor. Noroc că timișoara e un sătuc. Camera de zi era deja cuprinsă de jăratecul acestei după-amieze. Arăta ca o poză neplăcută din instagram, cu lumină indecis de roșie, piese de mobilier aleator alese, de un alb și un verde ponosit, pe fondul acestei risipe de cărămidă aparentă și cântărețe malahiene. Apa asta fierbinte îmi desprinde încet îndoiala și greața din weekend și se scurg leneș pe tot corpul meu bătucit, iar odată ajunse jos, le calc imaginar, ca pe o vomă proaspătă, pe o plajă la răsărit.
Știu deja că voi întârzia așa că-mi rezerv ceva timp să admir o timișoară obscură, ipocrită și îndeajuns de românească, cu ai săi copii grași, extrem de prost îmbrăcați, cu cârpe luate de pe primul rând de tarabe din piața aurora, ce aleargă cu un soi de zâmbet cretin, bentițe din plastic roz cu inimioare, ciocolată poiana întărită pe botic, în mini-adidașii lor imitație, la fel de roz și de ipocriți ca părinții ce i-au cumpărat. Vin și creatorii acestor drăcovenii roz, oarecum mândri, în treningul lor cel bun, de ieșit în oraș, cum le stă bine unor sportivi cu burtă, șolduri și guși, de la atâția mici, bere la pet și seriale la ofertă. Unde au dispărut toate tricourile și cămășile simple, pantalonii sau blugii decenți, fără trivialități cusute și răscusute, când s-a transformat țara asta într-un caraghios bazar, chiar atât de mult am băut, că între timp suntem cuceriți de acești experți ai tarabelor, regine ale mondenului imprimat?... Ea cu păr vopsit ars într-un roșcat toxic, mândră și scundă, în șlapi de china, colanți imprimați ce cu greu fac față valurilor de grăsime și mulțumire de sine ale proprietarei. Eternul top din acrilic roșu ce veci nu a reușit să ascundă această burtică patologică, ce a înlocuit, treptat de când și-a cucerit fraierul, orice urmă de feminitate sau gingășie, merge de mână, împăcată cu infidelitățile și desele violențe ale soțului. El în veșnicul trening cu dungi laterale, ce ascunde trupul de atlet, eternul tricou alb impecabil peste care atână măcar vreo douăzeci de grame de aur de nouă carate, mulat peste râurile de bere, mâncare ieftină și after shave la kil.
Ajung. Mă apropii de masa unde era tolănită Laura, impregnat de timișoara mea de Mai. Sare să mă pupe prietenește pe obraz, puțin exagerat, cu buzele complet în aer, să nu se înțeleagă ceva greșit. Știu pe de rost această rutină și intenționat îmi imprim barba în obrajii ei, de un roz perfect, ce miros a cremă de tei. Zâmbește moale și încifrat, dar deja recunosc rețineri, dorințe, neîmpliniri. E bine.
  - Eu mi-am luat un frappe, că e deja seară... se rostogoli ea înapoi în fotoliu, punând gamba stângă sub coapsa dreaptă, într-o expoziție privată, a celor mai frumoase picioare de pe planetă.
  - Nu știu ce să-mi iau, mă scarpin după un păduche imaginar... Hai că văd la bar...
Mă întorc cu un monstru de latte, cred că avea un litru. Încep știrile. De când nu ne-am văzut, unde a fost cu Sergiu prin țară, la ce concerte. Am tot ce-mi trebuie. Ceva cu gust de cafea, un pachet de țigări plin și compania Laurei, savuroasă ca o prăjitură de pe care se scurge încet frișca, pe măsură ce gesticulează. O urmăresc atent și culmea, chiar particip. Dezinteresat îmi scapă ochii pe cei doi sâni plini, ce acum sunt ajutați de un sutien mincinos. Timpul trece, nu iartă. Evident că vede și-și trage bluza mai spre gât, dar fără succes. Aflu de rutină, beții, frustrări, cunoștințe și întâlniri fără sens, din nou de regrete și la final trag concluzia că nu s-a schimbat mare lucru. De fapt nimic, doar au trecut câteva săptămâni. Avea o dâră subțire de frișcă pe buza de sus, pe care și-a șters-o rapid arcuindu-și limba în sus, oarecum încurcată, clipind des. Mi-am repoziționat atenția pe un client gălăgios, nerăbdător să-și primească doza de alcool, deși în jumătatea aia de secundă am avut timp să curăț imaginar, lent, cu vârful limbii, orice imperfecțiune ce-ar fi eclipsat buza aia de-un roșu carnal imposibil. Am zâmbit amândoi stupid, sub protecția clientului nemulțumit.
  - Eu aș bea ceva alcool, zice brusc Laura, aranjându-și câteva șuvițe închipuite...
  - Ca de exemplu? întreb ca un copil naiv...
  - Păi Long Island, n-am băut nicodată și-s curioasă, aruncă ea puțin vinovată...
  - Stai, nu te-am întrebat ce program ai... o Laura mai încurcată ca niciodată...
  - La mine e ora două la prânz, deci mai am vreo opt nouă ore din ziua asta de luni, șuier eu, în timp ce mă ridic cu o ușoară amețeală spre bar. Ea își ridică ambii genunchi la piept și încerca să nu mă urmărească.
Cârciuma, clasicul local trendy timișorean, cu amenajare de doi lei, cu mobilă de la bunica, idei luate din reviste de refurbished design, în general înțesată de hipsterime, rockeri mai tineri sau mai bătrâni și mulți studenței la arte. Barmanița, douăzeci și puțin, unguroaică, tatuată până-n gât, cu buzele străpunse de pierce-uri negre, ochii verzi precum câmpia panoniei, ridică puțin bărbia în semn de ce vrei fraiere de la bar. Îi comunic și-și ridică sprâncenele în sens admirativ. Se întoarce după pahare, ceva sticle și îi văd un spate pictat într-o reușită încolăcire de dragoni, koi fish și multe stele. Sunt prins de două mâini peste ochi și pus oarecum să ghicesc, dar n-apuc să mă-ntorc, căci mâinile încep să vorbească.
  - N-ai zis nimic, ai ieșit așa pe furiș, te-am căutat azi... era Anca într-o bluză cu ceva divă imprimată și o perche de blugi prespălați...
  - Da! spun, zâmbind mirat și verificând în ce stadiu îmi sunt băuturile...
  - Voi vă cunoașteți? mi-l împinge pe prietenul ei blond la făcut cunoștință...
  - Nu, salut, Andrei... zic plătind unguroaicei, zice și el ceva, dar ca de obicei nu rețin...
  - Fug, mă așteaptă cineva pe terasă... arunc eu grăbit.
  - Ok, hai că vorbim, distracție, țipă Anca, în timp ce-și trăgea blondul de o aripă.
Iau paharele și revin la masă gândindu-mă ce căcat de aglomerație într-o luni seara, la nici unul nu ne-a ajuns?! Mă mai salut cu vreo doi și reușesc să mă arunc lângă Laura. Aproape căsca. Îmi smulge cu poftă unul din pahare și dă să ciocnim. Îi luceau ochii, își dă seama și începe să râdă, cu scopul de a disipa orice îndoială. Ciocnim, bem, ea ca din cola cu gheață. Dau s-o opresc, dar mai bine apuc pachetul de țigări. Mă imită și se vede pe ea că și-a dat seama. Nu era cola. Se afundă în fotoliu, inversând piciorul de sub picior. O prindea incredibil de bine, părul brun roșcat prins în coadă, buzele înmuiate în alcool și țigara ținută profesional în mâna dreaptă, sâni de sfârșit de douăzeci de ani. M-am lăsat și eu în fotoliu, cu paharul în brațe, ca pe un pocal bisericesc, admirând spectacolul ăsta de început de săptămână.

Seară violet (Cap. II)

Stau de mai bine de zece minute pe strada asta strâmtă, unde liniile de tramvai străpung piatra cubică cu acești omoplați din metal ascuțit, iar gropile ca de vărsat de vânt ascund peturi, cercei ieftini și chiștoace cu urme de ruj, ce nici în oglindă nu arată bine. Am pierdut șirul acestor lungi cafele și meniuri, realități și temeri. Am hotărât să las coloanele astea de navetiști, lucrători comerciali și maneliști locali, să-mi împrospăteze seara asta de Mai, cu a lor variantă de existență, această mirodenie cotidiană. Blugi, cu infinite buzunare, în locații imposibil de ajuns cu ușurință, animal print pe colant, eșarfă sau șlap, cantități de aur ce ar umili orice mumie de faraon, poșete din PVC ce imită până și lemnul de mahon, se perindă mai mult sau mai puțin prezente, pe lângă botul mașinii mele nespălate. Aprind țigări savuroase și mă imprim cu acest spectacol social, nu-i pot rezista.

  Eu sunt gata, vii să mă iei? îmi cântă Raluca la telefon, cu o vocea pofticioasă a unui copil în fața unei mașini de înghețată...

  Opt minute e ok? întreb, trezit din studiul meu antropologic.

  Perfect, dai bip... închise neașteptând vreun răspuns...

Fauna ce colcăia mai devreme a dispărut, parcă la auzul conversației noastre. Doar kasabian își prelingea chitara de parbrizul meu. În schimb nici urmă de soare nu mai era pe violetul ăsta de ora opt și două minute. Aveam un pariu de câstigat și mai aveam doar șapte minute. Eram la mama dracu'. Bag în viteză, în același timp cu o felină ce ieșise parcă să-și caute prada. Îi fac semn să treacă, iar ochii ei spoiți ca la voroneț, îmi mulțumesc vulgar, cu un amar regret că nu aparținem aceleiași specii. Îi urmează un ghepard tatuat tribal, coafat și pensat, întinzând o labă dominantă să-și domolească pantera grabită. Înfig țigara de drum și pornesc cursa. Am deja traseul stabilit mental, prin această timișoară împânzită de lucrări europene, sensuri unice și blocaje în funduri de mașini ce parchează lateral ca-n pulă, lent și cu mare grijă să nu ejaculeze bordura. Trec șiruri de semafoare și mă gândesc puțin la voi, cei care părăsiți autostrada asta cu sens unic, pe strada voastră liniștită, fără de gropi, cu același garaj primitor în care vă odihniți berlina voastră ipocrită, feriți de grindina cât mărul lui adam și că nu vă așteaptă decât un mare cimitir de mașini al propriei epoci.

Intru la ea pe străduță. Același bloc comunist, cu pete de termosistem pe fațadă, ca un moș belit ce nu-și mai vede gușa flască dimineața când se rade, se taie și aplică pătrățele de hârtie igienică. Parchez între scara ei și următoarea. Fete și băieți de 10-12 ani, îmbrăcați în țoale de 28, stau ca de obicei încolăciți, zgomotoși și cu poftă drăcească de râs de-a-n pulea și învârt telefoane ce ar plăti întreținerea părinților vreo doi ani. Dau bip, nu prea lung să nu trec în sunat. Prin geamurile verzi din balcon, lumina se stinge, reînviind pe casa scării. Raluca aleargă ca într-un jaf armat spre mașină, abia uitându-se la mine și parcă spunând go, go, go.

  Andrei, nu mă simt bine să mă iei din fața blocului, data viitoare ne vedem direct în oraș! spuse ea ca după o oră treizeci și nouă minute pe bandă...

Cum nu aveam ce să-i răspund, am preferat să-i admir buzele ce stăteau montate ca două zmeuri stropite ca pentru ședință foto. Pornesc cu scârțâit de roți ca un golan, poate pentru a întrerupe puțin mâinile protomasculilor ce căutau febrile sâni de negăsit, pe sub bluzele copilelor de doișpe ani, din fața blocului și poate pentru a trece cu mai multă ușurință la următorul cadru în care suntem doar noi, un el și o ea, într-un giratoriu necirculat și fără priorități. Gonesc pe străzi deja goale, printre mașini parcate irevocabil, vieți irosite la nonstop și pisici orbite de faruri, spre mal unde poate vom vrea sa bem vin roșu la pahar. Raluca e încă stresată de episodul scara de bloc, o trădează mâinile ce-și fac de lucru, iar eu îi mai arunc câte un zâmbet ciuntit de cedări și stopuri. Are un top violet cu bretele subțiri, iar în jos nu văd că e beznă și amețesc. Cele două shoturi de Jäger de acasă, aproape că s-au transformat în ceai balsamic și de voi fi oprit de organ nu va ieși pe plus, ci pe foarte minus. Evident locuri de parcare doar pe trotuar sau în parc. Îmi pune mâna pe picior, semn să mă calmez, apoi o coboară încet și deja devine limpede.

  Luăm vin de la colț? confirm programul acestei seri zgribulite de Mai...

  Mai bine, nu vezi ce e aici? șopti ea foarte grijulie și cu un aer organizatoric nemaiîntâlnit...

Ocolesc două blonde ce cântau cu patos în mijlocul străzii, ținându-se de cur și cu câte o sticlă în mână. Perechi vesele și prea afumate pentru ora asta, traversau podul de la catedrală urlând la distanțe de douăzeci de centimetri unul de celălalt, cu zâmbete neclare și pași repezi, cum ea a zis și el a zis. Nervozitatea Ralucăi se disipă într-o tensiune sexuală ce o simțeam aproape s-o mângâi, ca pe un golden retreiver. Arunc mașina undeva lângă casă, ca pe un cotor de măr. Trag de poarta mare de la intrare și-i fac loc, iar ea pornește sigură direct spre grădină, unde se așează pe banca dinspre nuc. O urmăresc, mijind puțin ochii, nu aveam decât o lumină chioară de la ceva vecin. Mă apropii de ea aproape bâjbâind. Ceva insecte și-au scos niște minițambale și-au început o cântare, de cum ne-au auzit. Deasupra noastră plăpumi groase de nori se pregăteau să învelească și ultimele stele verzui. M-a apucat ca pe un trunchi și m-a strâns grav de cur, apoi ca într-o unduire de bici mi-a desfăcut cureaua ca pe o fundă inutilă de pe un cadou. Apoi m-a înghițit tot, gemând puțin gâjâit, ca și cum nu vorbise demult pe limba asta. Nu-i vedeam decât ochii ce-mi căutau satisfacția, dar nu mai erau coniac, ci doar perfecți, de sărutat. Am încercat să mă aplec apucând-o de obraji, dar își încleștă degetele în mine precum o pumă își domină prada. Limba deja-i dansa o melodie sud-africană și-mi trimitea frenetic sulițe prin tot corpul. Șiruri de nori au făcut cu schimbul deasupra noastră. Nucul era vădit deranjat de suplele adieri de Mai și ne trimitea intermitent foșnete de nugat și miros de frunză-n pârg. Între timp luna își pusese un cot pe gardul vecin și cu cealaltă mână ne arăta spre stele. Dau să mă retrag și sunt supus ca o gazelă neputincioasă. Izvorăsc fără scăpare. Eu, Raluca, un nuc și o lună curioasă, un foursome într-o dulce încleștare.

  Am uitat să luăm vin! râse cum numai ea știa și i-am văzut iar cei doi dinți...

  Am Jäger... schițez eu...

  Vreau alcool, hai în casă! și dispăru pe alee...

Intru zburlit prin terasă unde pături călduroase îmi făceau lânos cu ochiul, deja din casă răsuna atât de potrivit feist. Mai bună ca o țigară. Vorbesc prostii. Raluca ținea două minipahare aburite cu lichid negru. Le dăm pe gât precum sfânta împătășanie, apoi o sărut cu gust de plante sub alea două zmeuri, pe bărbie. Le gust. Îmi prinde brațul ca pe-o ancoră. Îi fur maxilarul cu mâna dreaptă și o supun într-un sărut la 35% alcool din volum. Gemem amândoi ca proștii și ne trântim amândoi în canapea. My moon my man zice feist și Raluca îmi aruncă o privire de filmare, take two. Arunc o țigară la aprins.

  Dă-mi și mie una! Cred că mă apuc de fumat cu tine... zâmbi ea complice.

  De te-ai apuca doar de fumat cu mine... fac eu pe interesantul.

Ridicăm amândoi câte un picior pe canapea pe post de stabilopod, iar ea se cuibărește, ferind stângaci țigara. Iar o văd ca pe o străină, femeia altuia, dar în seara asta e a mea și a grădinii mele. Zâmbește spre tavan și dirijează imaginar ca un copil muzica lui leslie. Îi iau o suviță vopsită și o miros, sau mai bine zis o îmbib în tutunul din barbă. Îmi pune o mână pe piept, cum numai ele știu... Sărim ca arși de sunetul ascuțit al telefonului ei. Face echilibristică să gasească geanta și să raspundă. Era Cristina. Plângea în hohote. Raluca se încruntă și îmi întoarse spatele. Eu pregăteam deja întrebările pentru dimineață. Cât ai băut și de ce. Ai mai fost undeva Andrei sau ai adormit pe terasă înmuiat în Jäger. Ești un bou.

  Era Cristina! A luat ceva pastile, e o idioată. Trebuie să plec nu pot s-o las așa. O cretină. Pentru un fraier... punctă ea strângându-și din nou părul în coadă...

  Ce fac? Te duc? întreb...

  Nu mă, ai băut. Mă descurc, iau taxi... Te sun dimi, să nu te superi...

  Ce-ai mă, normal, du-te și vezi cum e... zic eu sunând la taxi.

  În două minute, indicativ 237... revin...

Regretabil că în seara ei liberă va trebui să stea cu sinucigașa. Și-a preluat rolul de mamă, de protectoare, din copilă curioasă, amantă, dintr-un rol într-altul în interval de câteva minute. Se bălăngănea pe loc căutând cu privirea geanta ce-i zăcea la picioare. Întinse brațele să mă sărute, dar renunță și mă luă în brațe. Am sărutat-o, am întors-o și am împins-o cu o mână pe cur într-un fel de aprobare. A chicotit scurt și a dispărut pe după ușa grea din lemn vechi. Am țintit-o pe feist amenințând-o.

  Ești a mea în seara asta...

 

Ca-n fiecare sâmbătă (Cap. I)

Am deschis încet ochii, încă nedumerit de cum am ajuns din vis, în patul ăsta mare și răcoros. M-am trezit ca de obicei prea târziu. Zgomotul de fond al străzii nu facea decât să-mi confirme că lumea e deja sătulă de lucru la ora asta. Șoferi nerăbdători trimiteau claxoane ascuțite până la geamul ăsta vălurit și strâmb, ce dă spre grădină. Ca-n fiecare dimineață, soarele făcea aceeași gimnastică pe pardoseala de beton gri, se întindea fără succes să-mi atingă patul și eventual să urce. M-am tot gândit ca într-o zi să-l ajut, mutând patul puțin mai aproape de fereastră, să-i curm suferința asta zilnică. Aceleași tablouri cu autor necunoscut, stăteau pe peretele din cărămidă aparentă, cu mâinile în șold și se holbau ca două proaste, spre camera mea, inundată în lumina asta de ora 11:33, unde roiuri din fire de praf se alergau cu o bucurie oarbă, ca într-un dans de hipsteri beți.

Mi-am făcut câteva minute curaj să mă ridic din pat, ca dintr-un tranșeu plin de cearceafuri. Bălăngănindu-mă am ajuns până la blatul de bucătărie, l-am apucat ca pe-o mână în prăpastie. În timp ce degete tremurânde îndesau cafea în recipientul expressorului, mi-au venit în minte întrebările tale de aseară:

  Așa e că ne vom pierde?

  Știi bine că dacă ne îndrăgostim se va duce totul dracului, nu?

  Vei avea grijă, da?

Retorica asta mă omoară. Ca și aseară, nu am vreun răspuns. Nu-s vreun futut de oracol. Nici nu știu, dacă chiar îmi pasă. Cu orice preț trebuie să avem grijă. Depășitul vitezei, zâmbitul prea sincer, cât bem, cât futem, să nu fie 12 noaptea pentru că se schimbă tura la benzinărie, să nu ne îndrăgostim. Singurul loc liber e ca de obicei la mine-n gând.

Aparatul deja horcăia a cafea gata, iar mirosul de bine ai venit în această nouă zi, mi-a mai pus pe picioare echilibrul. Deja căutam cu privirea pachetul de țigări. M-am liniștit, mă aștepta ca-n fiecare dimineață pe colțul mesei din lemn de stejar. Încerc să-mi aduc aminte pasajele tulburi de aseară, cum am ajuns în pat, de ce mă doare bazinul, de unde am vânătaia asta de lângă cot, rana de sub limbă sau de ce mi-a trebuit și al treilea shot de Jäger.

Îmi trimiți mesaj. Mă întrebi dacă nu bem o cafea pe la 12, că ești prin centru. E 12:07. Nici nu sunt complet pe lumea asta încă, nu mi-am băut prima cafea, fumat primele cinci țigări, sau făcut duș. How about 13:30? Tu spui că e prea târziu. Totul revine la normal. Ben Howard acompaniază acești vălătuci de fum și-i împinge către pata arsă de soare a betonului sclivisit. Două lămpi din umerașe sunt clătinate din tavan de vântul ăsta de dulceag miez de zi. Raluca renunță la mesaje, mă sună. Mă gândesc doar, că nu am încă voce și încerc să mi-o dreg, îi pun încet mâna la gură lui Ben.

  Te-ai trezit? fluieră ea, cu voce de parcă s-a trezit la 07:30...

  Da, nu de mult... îi răspund leneș cu o voce de chefliu vexat.

  N-ai chef să vin la tine? Nu mă mai duc acasă, m-o amânat Cristina și mă văd cu ea abia mâine...

  Ba da, îți pun de cafă? o întreb cu țigara în colțul gurii, deja organizând un duș rapid.

  Ok, ajung în vreo 20, te pup... închise Raluca, oarecum bucuroasă că ne vedem totuși azi.

Arunc tricoul, sting țigara pe jumate fumată și o așez cuminte lângă celelalte cadavre, în timp ce cu coada ochiului îmi văd noul tatuaj neterminat, de pe braț. Alerg spre un nou record la duș. Poate îmi iese în 6 minute de data asta. Îmi admir singur plantele proaspete și verzi de baie. Mă văd din nou cu coada ochiului în oglindă și mă sperii puțin. Un tip cărunt de 36 de ani, câteva tatuaje prost alese, cearcăne în straturi, câteva păreri de rău ce nu se duc la duș. 

Ies pe jumătate ud, Ben se tânguia de mama focului, iar Raluca suna de zor la soneria chinezească cu sunet de Nokia. O las înăuntru și o poftesc pe canapea. Miroase extraordinar. A după-amieze pe deal, cu multe zâmbete și ceaiuri cu rom. Îi rânjesc încântat, iar ea aruncă geanta pe măsuța din living și se trântește ca un copil pe canapeaua de cânepă, căutând disperată cafeaua.

  E gata? aproape că țipă ea...

  Da, neagră cu două de zahăr? întreb, făcând pe istețul și turnând în cana aia albastră pe care spusese că o iubește...

  Știi că nu o beau cu zahăr! Doar lapte, mulțam... zise puțin iritată.

Avea o bluză nouă, albă, ce îi lăsa obraznic să-i inutuiești forma sânilor dar în același timp îi dădea un aer de sfântă. Părul prins în coadă cum nu știe că nu-mi place, deși o face mai aprigă și mai apetisantă. De fiecare dată când soarbe din cafea i se țuguie buzele copilărește și închide ușor ochii, de parcă are cinci ani și încearcă să sărute un prieten de la bloc. Raluca are o piele perfectă, cu pistrui și alunițe bine poziționate, cu ochii căprui ce în lumina asta de Mai, dau în coniac roșiatic și un corp de adolescentă bine dotată, deși are treizeci și de ani și un copil de opt-nouă ani. Mă cercetează pe furiș, între fraze inutile, iar eu aprind țigări și admir copilul ăsta adorabil ce a traversat orașul pentru câteva zeci de minute cu mine. Vorbește întruna și abia o pot urmări. Îmi spune de Cristina, cum a părăsit-o prietenul cu care era de șase ani și că e distrusă, că plânge toată ziua și că trebuie să fie lângă ea. Mai îmi spune de maică-sa și analizele ei, iar apoi ajunge la noi. Aici sunt mai atent, căci lăsă deja cana jos, ca și cum urma ceva de o importanță gravă.

  Mai ții minte ce am vorbit aseară? rânji ea cu subînteles...

  Normal, aia cu îndrăgostitul! am aruncat eu, simțind cum un zâmbet cretin îmi înflorește pe față.

  Și?

  Și ce? răspund sec.

  Și ce părere ai? întrebă ea nerăbdătoare.

  Am o părere bună... am zis eu 

  Hai mă, eu sunt serioasă! suieră ea, aproape enervată...

  Păi și eu, doar că m-am trezit de nici o oră și singura chestie serioasă de până acum e dușul de adineauri... zic, ducând încă o țigară la bot.

  Ești rău! se ridică ea...
S-a repezit într-un salt să apuce pervazul ferestrei, apoi și-a pierdut privirea în grădina mea vie, plină de plante robuste și cărnoase, le-a privit câteva minute cum fac baie în lumina asta hrănitoare de prânz, sperând să găsească ceva răspunsuri în gazonul cocoșat și umed. Mă ridic moale, îmi simt iar durerea în bazin, mă îndrept către ea sărind peste crucea imaginară ce o lăsa fereastra pe beton și o cuprind cu ambele mâini pe la spate, de burtă și-mi împreunez degetele ca un clește, iar ea se lasă ușor pe spate, neputincioasă. O sărut moale în creștet și încerc să văd și eu spectacolul din grădină, printre șuvițele ei vopsite. Miroase a fân proaspăt cosit, a flori necunoscute, a zâmbete calde și a primăvară dulce. Își pune ambele mâini pe ale mele și oftează, ca înainte de a sări în piscină.
  Sunt perfect de acord cu tine! îi șoptesc, sărutându-i lobul urechii...
  Cu ce? răspunde grăbită și înfiorată de sărut...
  Faza cu îndrăgostitul, nici eu nu cred că avem vreun viitor dacă facem greșeala să ne îndrăgostim, câteva luni de dulceață, apoi vin așteptările și reproșurile ca o mahmureală prematură... îi zic aranjându-i o șuviță ce nu-și dorea să fie supusă de elasticul acela ieftin...
  Poetule!... Ai dreptate... spuse Raluca smucindu-se din încleștare și fixându-mă cu ochii ei coniac.
Ben își sugruma chitara într-o siropoasă și absurdă baladă, nepotrivită de acum cu noi sau după amiaza asta nedrept de luminoasă. Raluca mă sărută pierdută ținându-mi ambele mâini pe barba căruntă și aspră. Pielea feței îi trăda de acum vârsta. Gustul cafelei de pe buzele grase ei îmi trezi o poftă nebună de țigară. Își duse mâna dreaptă de după șoldul meu și lăsă capul mic să odihnească pe pieptul meu, ca și cum eram culcați. Apoi a sărit ca arsă spre ușă spunându-mi că trebuie neapărat să ajungă acasă, să nu-i ajungă soțul înaintea ei. Eu am rămas cu unul loc gol în dreptul brațelor, i-am făcut puțin uimit cu mâna, căutând pachetul de țigări. M-am așezat pe locul unde a stat ea și mă uitam ce geantă lipsită de personalitate are, o pânză ce imită țesătura Burberry și în loc de piele niște benzi din PVC ștanțate cu un soi de cusătură falsă. Nu trec două minute și dă buzna înapoi în cameră, se repede peste umărul meu cu mâna întinsă spre geantă, mă sărută apos și fuge spre ușă.
  Te sun diseară dacă pot, sper că nu ai program! țipă ea cu un zâmbet de revistă, trântind ușa și apoape speriindu-l pe bietul Ben ce-și încheia reprezentația.

 

Retorice

Ai cumva două pelerine de soare să le îmbrac atunci când râzi?
Ai oare asupra ta tot granitul să-mi stea la gât într-o noapte ca asta?
De ce dai lemn parfumat pe schele ruginite și spui să păstreze restul?
Mai folosești acest balansoar din turtă dulce să-mi legeni somnul?
Nu știi. Iar eu...

Siderală

Așezat pe acest cadavru de salcâm,
Salut umil, fiece surâs ce mi-l lași să cadă,
Cu al meu gălbui chipiu din frunze de tutun,
Dar nu mă vezi cu-atâtea boruri de păianjen.
Îmi pun oarecum încurcat ochelarii de lună,
Pe care tainic i-ai uitat la mine-n viață
Într-o pietină speranță de a-ți citi stelele,
Dar sanscrita asta în care-mi zâmbești
Mă lasă mut ca pe un difuzor cu x roșu.
Îți împing un continent înspre altul și uluit
Remarc că nu doar se nasc noi seminții,
Chiar universuri de luni și tineri meteori
Se adună de partea asta suboceanică
Să-ți zâmbească-napoi într-o tâmpită încântare...

Bright

Probably the lost dead viking souls are writhing in their absent graves, feeling the urge of mere abstract battle, knowing that we are somehow related. I now imagine my yellow Pegasus coming to life, sitting quietly in my living room, watching all those perfect pictures of us, or still, insignificant, dead, precious things that I like, and me taking pictures of them, with the 50 mm lenses, that I don't yet have. Yeah, it's a bright room, the dust is happily somersaulting this afternoon, as I pour this very green mint tea to your cheerful London experience, our short upper Danube episode turns into this memorable taxi ride. The correct word is white. And blurry. And bright. All this hideous reality turned into a warm yellowish afternoon, with vintage frames on old pictures, designer coffee makers, black prewar lamps, holding contemporary dust and the refurbished blue chair holding your beautiful pose to eternity. Just say nothing, just smile like you always do. It's enough.

Of

Of, așteptare.

Ești ca un tren marfar fără vagon restaurant.
Ești ca ploaia asta surdă și indiferentă.
Ești gata să începi când tocmai ți-ai dat suflarea.

Of, dulce așteptare.

Tu arătare în rochii din stele defuncte,
Tu miracolul banal al fiecărui zâmbet,
Tu mângâiere pe picior amputat.

Of, așteptare fără sens.

Dă-mi trei pahare de verde pisicos
Dă-mi roșu în ochii de vârcolac
Dă-mi-le-mpreună cu sora mai mică.

Of, așteptare fără inimă, mă rog să faci atac de cord.

Dorință

Simt că stau. Știu că sunt în mijlocul mlaștinii ăsteia împuțite, iar eu sunt aproape nemișcat. Mă las tras de toți șobolanii cu valențe culturale, cât mai în centrul atenției lor, lipsită de substanță. Mă las siluit ca pe o stradă dosnică dintr-un paris imaginar, pe o mână de boabe de mazăre uscată. Eu și inima mea de rahat, deschisă către toate moluștele fără personalitate, ori viață personală. Clădiți-vă imperiul din cărți de joc, pe fundația voastră galben-verzuie de non-valoare. Ridicați la rang de ideal, basmul ăsta ipocrit, ale căror personaje sunteți și uitați-mă pe mine, bătrânelul trist, în zona gri, fără de senzațional.

Poziție

Atârn cu degetele încleștate ca o statuie 2D,
De serile dulci cu ceai și subiecte ușoare.
De glezne îmi stă agățat un balot de uitare, e mort.
De sârmele lui stă prinsă nepăsarea ta, doarme.
Abia dacă se mai poate ține de ea, speranța,
Sub formă de masă de călcat electronică.
Are până și butoane de Like și Share.
De genunchii speranței stau eu încolăcit
Și nu-i dau drumul, nici mort.
Stăm așa cu toții deasupra unei mări agitate,
Unde rechinii sunt bancuri de pești inofensivi.
Știi să înoți?

Inundat

Ploaia asta măruntă și surdă
Se comprtă ca un bătrân de 72 de ani.
Face totul lent și zgomotos
Parcă ar fi singur pe pământ.
Azi am deschis din nou ușa aceea,
Doar ca să văd că toate-s la fel,
Ba chiar mai meschine și mai chinuite
Decât le-am lăsat după acel apus.
Nori răgușiți au încercat să-mi spună
Că toate câmpiile sunt deja inundate
De toate vorbele astea goale
Și de fiecare apăsat de tastă.
Poate plopii sunt doar niște machete din carton
Și nu-s buni decât ca lemn de foc.
Foarte probabil.

Wishing

I wish I was a mighty vampire and spend all my nights
Staring at your quiet sleep, me and this brown rain.
I wish I was a long old river and wash away your past
And take us on a journey through those sad, sad moments.
I wish I was your secret wish and be reborn every year
Coming back as this deep yellow candle, burning fiercely.
I wish I was. But I'm not.

Balanță

Am o pagină goală. Nu o să-ți vină să crezi, dar e chiar albă. Da, o știu pe aceea îmbibată în cerneală neagră și smoală. Cum aș putea s-o uit? Mă regăsesc în fața ei, după interminabile zile și nopți,  în care nu îndrăznesc să o ating. În planul secund văd, cumva bluruit, o stângace animație și o succesiune de hârtii mototolite, ce sunt începute, mâzgălite, adnotate, rupte, împăturite, îndreptate să pară ca noi și apoi aruncate sau arse. Mă simt ca jucătorul de hold'em ce are pereche de ași, dar până la urmă va pierde în fața a trei bucăți de doiari, la river. Știu e stupid să dau fold cu așa cărți. Și nu-s doar cărți de joc. Sunt cărțile mele. Și normal că nu joc juvete cinci, deși adesea văd alți trei de cinci la showdown. E greu. Am toți banii în jocul ăsta, iar bilet la un alt turneu, nu cred că mi se va mai oferi.

Cândva, mi-a fost dăruită o mașină de scris. M-am bucurat sincer, pentru că știau cât de mult îmi doresc una. Și atât de mult am apreciat-o și folosit-o, că am uitat ce s-a întâmplat cu ea. Ori e lăsată la ultima chirie unde nu am mai putut plăti, ori am vândut-o. Trăiri stupide și gri, nescrise, netipărite. Hârtii albe nepătate, salvate de infernul ignoranței și al mediocrității.

De fapt e simplu. Am două categorii de cărți. Una, cu pagini negre, înțesate cu povestiri la foc și alcool, scrijelite cu multă aroganță, plină cu trăiri viermănoase și meschine, publicată în ediție princeps, citită și fumată de orice muritor ce încă trăiește. A doua, cu pagini albe, nepublicată, de sertar, în care toate trăirile sunt sincere, demne și asumate, în care sunt acea persoană responsabilă, pe care o laud și cu care sunt mândru să trăiesc, un bestseller de basm, ce mai.

Ce-i fain că toate cărțile mele, sunt măcar aranjate echilibrat în această tristă bibliotecă. O compoziție inspirată pentru niște volume bune de focul iadului. O tulburare obsesiv-compulsivă pe niște rafturi goale. Tragic, este poate faptul, că nu-s nici scriitor, nici cititor, darămite inventator sau făuritor. Sunt doar o felie din timpul ăsta pierdut.

Ninge iar

Ninge-mi te rog acest răsărit de zâmbet,
Dă-l, dacă poți, cu puțin praf de uitare,
Nu-mi da te implor cu mâna prin păr,
Doar știi, că dormitul aduce și oboseală.

Stai să verific lista de greșeli
Poate asta de-acum e nouă.
Stai nu agăța înc-al tău braț
De de gâtul plopului otrăvitor.

A, nu uita, urzicile ce se holbează, nu-s decât sincere.

Vărsător

Sunt un bol de tăiței cu nucă,
Am textură fină de creier.
Sunt un covor persan bej,
Mă las călcat la intrare.

Sunt semigol pe dinăuntru,
Ca paharele de vin puse înapoi în sticlă.
Sunt o clătită fără formă,
De pe care curge mult sirop de arțar.

Sunt vara de care nu-ți amintești,
Sunt o egretă bordo de patru ani,
Sunt o noapte-nmuiată-n admirație,
Sunt perplex.

Bureți rotunzi de cenușă

Cred că ai dreptate când spui

Că lăcustele cu frunze la subțiori

Sunt trufașe,

Dar pân la vară norii ăștia de cenușă

Vom fi noi.

Cred că am înteles că cei doi nuci

Plantați de tine ca la loto

Sunt aleatori,

Doar că le-o fi numa bine

La cât plouă.

Dă-mi te rog umbrela s-o snopesc pe Mary Poppins.

Ziua de după luni

Sătul de lepădat, de tasta F1, de teatru de păpuși absurde, de creta umedă ce se vede doar la pauză, de planul B pe care doar tu l-ai știut, de prietenii cu dividend, de țigări ce nu le fumez de obicei, de dezrădăcinări, de graba de a trăi, de căutări cu milioane de rezultate în 0,00015 secunde, de infinite like-uri la like-uri, de setea de a-mi arăta că ești mai isteț mai înstărit sau mai inimos, de nevoia continuă de a epata, de goluri, de preaplinuri, de a mea ignoranță ori prostie, îți admir privirile moi de marți ca pe un ceai de maci tineri.

Oare

Oare copiii din lut căprui ce stăteau toată noaptea şi se frămîntau rămîn toată viaţa copii din lut?
Oare cîmpul de floarea soarelui de la marginea raiului a îmbătrînit la fel de frumos ca marea?
Întrebări de doi lei ce nu frămîntă pe nimeni atîta timp cît nopţile de marţi rămîn la fel de tinere.
Oare de ce?

Opt culcat

Mic colac împleticit
Stă cu gându-ncolăcit
Şi priveşte încurcat
Mucenic pe negru mat.

Circular

În noaptea cu smoala-ntărită am întors ghiveciul din aur de patru carate. Încrezător am sădit migdalul din mine şi am sperat la găleţi cu apă de ploaie, să-mi spele tinereţea arsă pe rug. Cu cele doisprezece degete la o mână am fixat un perete plin de glet, iar cu celelalte doisprezece mi-am făcut cruce invers. Cruci peste cruci mi-au zdrobit picioare de lut, şi o mie opt sute cincizeci de cutii mi-au arătat întunericul din mine. Îngheţat am împletit de atunci coroane din flori de regret, ca în curând să le depun pe mormântul aroganţei. Am deprins o rutină în a mă opri în fiecare zi la propriul monument al prostiei.