Retorice

Ai cumva două pelerine de soare să le îmbrac atunci când râzi?
Ai oare asupra ta tot granitul să-mi stea la gât într-o noapte ca asta?
De ce dai lemn parfumat pe schele ruginite și spui să păstreze restul?
Mai folosești acest balansoar din turtă dulce să-mi legeni somnul?
Nu știi. Iar eu...

Siderală

Așezat pe acest cadavru de salcâm,
Salut umil, fiece surâs ce mi-l lași să cadă,
Cu al meu gălbui chipiu din frunze de tutun,
Dar nu mă vezi cu-atâtea boruri de păianjen.
Îmi pun oarecum încurcat ochelarii de lună,
Pe care tainic i-ai uitat la mine-n viață
Într-o pietină speranță de a-ți citi stelele,
Dar sanscrita asta în care-mi zâmbești
Mă lasă mut ca pe un difuzor cu x roșu.
Îți împing un continent înspre altul și uluit
Remarc că nu doar se nasc noi seminții,
Chiar universuri de luni și tineri meteori
Se adună de partea asta suboceanică
Să-ți zâmbească-napoi într-o tâmpită încântare...

Bright

Probably the lost dead viking souls are writhing in their absent graves, feeling the urge of mere abstract battle, knowing that we are somehow related. I now imagine my yellow Pegasus coming to life, sitting quietly in my living room, watching all those perfect pictures of us, or still, insignificant, dead, precious things that I like, and me taking pictures of them, with the 50 mm lenses, that I don't yet have. Yeah, it's a bright room, the dust is happily somersaulting this afternoon, as I pour this very green mint tea to your cheerful London experience, our short upper Danube episode turns into this memorable taxi ride. The correct word is white. And blurry. And bright. All this hideous reality turned into a warm yellowish afternoon, with vintage frames on old pictures, designer coffee makers, black prewar lamps, holding contemporary dust and the refurbished blue chair holding your beautiful pose to eternity. Just say nothing, just smile like you always do. It's enough.

Of

Of, așteptare.

Ești ca un tren marfar fără vagon restaurant.
Ești ca ploaia asta surdă și indiferentă.
Ești gata să începi când tocmai ți-ai dat suflarea.

Of, dulce așteptare.

Tu arătare în rochii din stele defuncte,
Tu miracolul banal al fiecărui zâmbet,
Tu mângâiere pe picior amputat.

Of, așteptare fără sens.

Dă-mi trei pahare de verde pisicos
Dă-mi roșu în ochii de vârcolac
Dă-mi-le-mpreună cu sora mai mică.

Of, așteptare fără inimă, mă rog să faci atac de cord.

Dorință

Simt că stau. Știu că sunt în mijlocul mlaștinii ăsteia împuțite, iar eu sunt aproape nemișcat. Mă las tras de toți șobolanii cu valențe culturale, cât mai în centrul atenției lor, lipsită de substanță. Mă las siluit ca pe o stradă dosnică dintr-un paris imaginar, pe o mână de boabe de mazăre uscată. Eu și inima mea de rahat, deschisă către toate moluștele fără personalitate, ori viață personală. Clădiți-vă imperiul din cărți de joc, pe fundația voastră galben-verzuie de non-valoare. Ridicați la rang de ideal, basmul ăsta ipocrit, ale căror personaje sunteți și uitați-mă pe mine, bătrânelul trist, în zona gri, fără de senzațional.

Poziție

Atârn cu degetele încleștate ca o statuie 2D,
De serile dulci cu ceai și subiecte ușoare.
De glezne îmi stă agățat un balot de uitare, e mort.
De sârmele lui stă prinsă nepăsarea ta, doarme.
Abia dacă se mai poate ține de ea, speranța,
Sub formă de masă de călcat electronică.
Are până și butoane de Like și Share.
De genunchii speranței stau eu încolăcit
Și nu-i dau drumul, nici mort.
Stăm așa cu toții deasupra unei mări agitate,
Unde rechinii sunt bancuri de pești inofensivi.
Știi să înoți?