Din nou îndulcesc sfârşitul zilei cu ceai. Da, pun şi zahăr. Şi se numeşte ceva cu Gold Tea. Nu simt nevoia de aur, dar merge cu lapte.
Poeta de peste Prut şi-a redeschis jurnalul. M-a bucurat. Şi apoi m-am găsit menţionat în postarea de azi. Frumos că a revenit asupra deciziei.
Am văzut un film cu plecat departe şi găsit ce-i dintotdeauna aici. Mi-a plăcut mâncarea. Simplitatea. Deloc Hollywood. Sau poate puţin. Fain. Deşi puţin bizară senzaţia să stau între atâţia oameni, am plecat cu un sentiment de bine. Mi-am luat maşina din subsolul portocaliu, ce m-aştepta cuminte, peticită şi cu nasul strâmb. Am gonit spre casă cu poftă de ceai, citit şi scris. Filmul ăsta-mi confirmă într-un fel, că dai peste ce vrei să dai.
Insula a fost azi cumva încurcată, puţin supărată, dar la fel de insulă. Ştiam, de aceea am şi acceptat. Pe asta miza parcă.
Zeiţa vânătorii este prezentă peste tot. Amândoi am convenit că e greşit. Dar ea este departe şi aproape, în egală măsură. Doare, dar într-un mod plăcut. Azi nu i-am văzut decât o săgeată. Îmi spunea că oamenii se conving singuri că sunt îndrăgostiţi. Probabil aşa este. Dar, consider că nimic nu se întâmplă fără un motiv. Aşa că oricare ar fi acela, bucuria şi încântarea rămân. Fiecare eveniment sau persoană, însemnate sau nu, au într-un fel calitatea de a spune ceva. Ea mi-a dat deschidere, oglindă, încântare, simplitate, dragoste la termen, intuiţie şi multe confimări... A! Şi teamă şi nesiguranţă. Foarte bune. Mă motivează. Mă animă.
E grea despărţirea de lucruri. O învăţ. Apropierea de ele m-a îndepărtat de oameni.
Are un dar canadianca de a-mi descreţi fruntea. Şi Laura în mod egal. Le ascultam doar pentru stare. De câtva timp sunt atent şi la versuri.
Vor mai veni oare duminici însorite cu miros de muşeţel?!...
Am uitat de tarta cu căpşuni ce am mâncat-o cu ai mei. Bună, deşi preferam s-o facem noi.