Ne cad mere-n septembrie, pe neaşteptat. Vânăt îi pământul de atâta inedit. Nu există gură, numai nas şi ochi. Şi câteodată urechi. Mi-o ia înainte realitatea. Apăs clape vechi ce-mi sună desuet. Rabd îndurarea aşteptării imediate. Respir vanilie cu fiecare clipire şi sorb fiecare zâmbet ca şi cum ar fi ultimul. Urăsc somnul înfrigurat.
Îţi caut privirea atât de departe, încât se desprinde. Eşti toată, dar nu eşti. Greierii rostesc timid rezumate ale unei veri neîntâmplate. Am gustat scoarţă neridată de trupul meu. Şi am de arătat una neinteresantă. Am simţit tridimensional, dar altfel. Spaţiul nu-i acelaşi când miroase a hârtie. Avem noi valenţe, noi dimensiuni.
Prieten tactil şi duşman gândirea.
Am un stilou cu rezerve de sânge. Am să scriu un vers prin care am să-ţi dezvălui trupa sanguină. Dar nu acum. Acum îi noapte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu