Azi am luat odihna ca pe ceva bun. Am gustat din această zi fără planuri, ca din compotul de mere făcut de mama. N-am scăpat nici azi de secvenţe, dar pe zi ce trece, doare din ce în ce mai puţin. Mă doare până şi ideea asta. Nu vreau să uit...
Stau pregătit ca un copil ce trebuie dus la grădiniţă. Iubesc biscuţii petit beurre. Şi compotul. Am primit telefonul. Mi-am dres vocea. Trebuie să plec la grădiniţă. De ce oare tuşesc când beau cafea după-amiaza sau seara? Tot timpul păţesc aşa. Scriu ca să scriu. Ideea de poezie o las pe mâine. Tout dou, tout dou, tout doucement... Of ce bine cântă Feist...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu