Rezervorul de ciocolată

Da! Ştiam că pun mâinile pe napolitane. Acele sute de metri pătraţi de blaturi de napolitane, le manevrează un robot până se coc, dar la final (şi chiar s-a uitat urât la mine c-am observat) le ia un domn în şlapi, îmbrăcat ca la nasa, cu mânuţa lui fină de gropar şi le stivuieşte pe europaleţi. Asta după ce s-a scărpinat la icre sau şi-a adăugat ultima biluţă sub robot... Nu spui numele, deşi e consacrat şi mi-am şi cumpărat să văd cum reacţionez. Am uitat.

Până acum mi-am pregătit discursul de două ori. Azi nu. N-am fost în stare, decât să tremur. Multă emoţie şi transpiraţie. Visez momentul în fiecare seară de atunci, iar azi l-am trăit. Mai frumos decât orice rând şi mai dulce decât toate rezervoarele. Am trăit întâlnirea. Ţi-am văzut uimirea. N-am înţeles-o toată. Ţi-am văzut privirea. Mi-a venit s-o sărut. Erai deja dincolo. Am vrut să-ţi spun tot. Dar a fost vis. Şi n-aveam gură. Azi nu mi-a mai păsat de hârtie creponată. Azi am avut putere să mă văd mai bătrân. Azi am avut motiv să trăiesc în viaţă. Vreau să vii. Vreau să încercăm zborul. Am să-i las să-mi ia tot, dar nu şi gândul tău ascuns. Când vii, am să-ţi iau eu sacoşa cu gunoi. Îţi iau şi câinele plouat. Şi privirea neîncrezătoare. Am deponeu. Sper numai să înţelegi coperţile de carte. M-am pus cu totul acolo. Schimonosit, sincer. Nu mi-e frică de foarfece. Ţi-am pus bine promisiunea. Nu ştiu ce înţelegi prin dulce sau profund. Nu ştiu prea multe, doar că avem de băut cafea cu lapte şi de sărutat mult la stângul. Dacă nu-i mâine îi poimâine. Dar e. Nu dispar. Numa sufăr. De boli neauzite. Că-i interzis...

Viaţa se face că e în noi. Eu port costum marinăresc să pot naviga printre butoaiele cu melci. Am primit harta către rezevorul cu ciocolată. Nu-i vizibilă decât vara asta.

În rest mă fumează zilele pe mine. Sper să le răpună vreo formă de cancer...

Nimic nou...

N-am surzit. M-am fericit. Chiar dacă pentru numai câteva clipe. Mi-a prins bine. N-am mai îmbrăcat demult hainele astea. Apropiere. Râsete. Multe râsete şi nici o grijă. A meritat.

Cum era şi normal m-am gândit tot timpul. Nu mă lasă. Mă simt vinovat. Într-o oarecare măsură este nedrept. Le-am ascultat tot drumul. Florence a vorbit mai mult. Ca de obicei.

Ajuns acasă m-am simţit şi mai vinovat. Asta până să realizez că nu-s atât de inteligent. Exact de la cine nu mă aşteptam. Şi are dreptate. Aşteptările sunt cu totul altele. Mereu.

Astăzi nu sunt un plop. Sunt băgrin cu aşteptări de plută. Îmi lipsesc vreo zece centimetri să văd peste deal. Aştept marea alunecare de teren. Sunt convins că dincolo este lacul.

Vom vedea. Cu alţi ochi. Cu alte frunze.

Sunt un plop

Azi mă duc să surzesc. Se bucură. Ca un copil.

Ultimele două zile de infern mi-au adus aminte de visul acela ce nu-l pot povesti, în care cad, de fapt nu cad, ţin în mână ceva impresionant de mare şi de greu, pe care dacă-l scap (şi-l scap) ceva oribil se va întâmpla. Şi se-ntâmplă. Sau din aceeaşi familie psihiatrică, voci pe un ton ameninţător, ce cresc în intensitate, până la refuz, până o iau razna. Prefer să dorm. Cu ochii deschişi. Te uiţi la mine. Nu-s. Conduc aiurea ca să am de unde veni. N-am. Tu măcar ai. Sau cel puţin aşa pare.

Din ce-i făcută privirea? Mă refer la acel tip de privire. Cred că are tot ce-i trebuie unei priviri.

Părea că nu merit. Deşi aşa ceva mi-am dorit dintotdeauna. Părea ireal. Încă mai pare. Este. Dar de ce 37 de ore. De ce numai atâtea. De ce atât de multe. De ce eu? Şi dacă nu vor mai fi. Dacă asta a fost tot. De ce nu pot trece peste. De ce încă simt. De ce tocmai acum simt. De ce nu în alte opt întâmplări şi tocmai în această realitate diformă, otrăvită. De ce simt tot. Cum poate să-mi placă veninul?

Am pus de-o parte micile pasiuni. Mi se par necinstite. De fapt sunt necinstite la mine. Pentru că nu-s. Sunt refugii sărace pentru moral obosit. Ăsta văd că-l mai ţin. Mă încântă destul de tare să-l abandonez. Deocamdată.

Am făcut un lucru relativ onest zilele astea. Am împiedicat pe cineva să-mi calce pe urme. Nu conştient. Am dat sensul după aceea. E mai bine aşa. Oricum va intra singur în rahat cu atitudinea asta.

Încerc să mă conving că nu sunt laş. Ci un semi-laş. E mai uşor de trăit decât dacă aş fi unul veritabil. De ce ne trebuie ceva în schimb atunci când ni se cere ajutorul? De ce nu-l acordăm şi atât? De ce aşteptăm tot timpul ceva înapoi. Sau dacă nu imediat, notăm şi când vine vremea scoatem carneţelul şi subliniem apăsat. Vezi? Uiţi că eu te-am ajutat atunci? Asta-i soarta celui mai nevinovat şi mai dezinteresat ajutor... Şi eu o fac şi tu şi ea şi voi.

Mă gândesc zilnic. Aş fi vrut să nu se întâmple. Dar s-a întâmplat. Face parte din mine acum. Fie că vreau sau nu. Sunt asaltat de atunci de teancuri de trăiri, intense, crude, de fraze nebăgate în seamă, de priviri al căror sens încă nu mi s-a dezvăluit. Am primit şi scrisoare explicativă. N-a avut menirea decât să mă adâncească în lac. Cu racii. Ca la şase ani. Mi-e teamă, nu de ce ar trebui să-mi fie, ci de gustul amar al dezamăgirii. Nu mai vreau. M-am săturat de acest pahar. 

Sunt un plop. Sunt ce vreau eu să fiu. Sunt ce trebuie să fiu. Asta este sau mă înşel? Nici mort nu voi afla. Niciodată.

Realitatea (dez)iluziei

Nu există rai sau iad. Există intensitatea trăirilor. Există somn. Există conştiinţă. De sine şi nu numai. Observăm tonuri şi nuanţe. Le lăsăm în pace. Da, somnul naşte monştrii! E adevărat.

Nu mai puţin adevărat este că prezenţa confortului, oricare ar fi acesta, are mai mult de a face cu iad, neplăceri şi disconfort continuu. Veşnic. Ies în afara zonei de confort şi devin conştient, creativ, atent. Posibilitatea cât de mică de a pierde totul, deschide miraculos nevăzute uşi. Pierzi tot şi vei putea face cu adevărat ceva. Asta dacă în esenţă este esenţă, nu apă plată.

Limita dintre cele două stări este aproape invizibilă. Poţi trece dintr-o stare în alta cu o banală clipire de ochi.

N-am descoperit de fapt nimic. În această fină împletitură dulce-amăruie sunt o iluzie, o realitate, o deziluzie. Dar măcar sunt...

Paharul? Aproape-i gata şi nu-i pot mărturisi gustul. Mi se ascunde. Ca-ntotdeauna voi ştii abia când este târziu. Nu-mi plac paharele. Dar unuia ca mine, setos din fire, greu îi vine să refuze. Conştient. Iluzionat. Curios. Dar treaz. Cel puţin teoretic....

(Dez)Iluzia realităţii

14-15-16 iulie 2009. 37 de ore pe care n-am să le uit toată viaţa. Mi-au dovedit că trăiesc şi că lucruri frumoase încă se mai pot întâmpla, dar şi unul dintre cele mai urâte coşmaruri se pot naşte.

Întruchipate în aceeaşi persoană, au (re)luat contact cu mine trei personaje în acelaşi timp L, D şi A. Nu reţin însă care m-a fascinat mai tare. Nici n-am apucat. Am trăit în schimb cea mai intensă experienţă din viaţa mea de până acum. O rafinată băutură cu miere şi otravă. Mângâiere cu lovituri de cuţit. Am întâlnit cele mai diverse trăiri adunate la un loc în atât de puţine ore: încântare, fascinaţie, admiraţie, uimire, bucurie, teamă, bănuială, ură, violenţă, disperare, dor, împăcare, dor, naivitate, indiferenţă, frică, înţelegere, dor şi iar dor.

Acum sunt în iad. Aştept să ies. 

Nu depinde de mine, din păcate... Noroc cu M.

Să sperăm!

Că va rămâne aşa. Nu de alta, dar îmi pierd răbdarea.

Să reluăm fumatul!

Se alege ţigara din mijlocul pachetului de ţigări, se aprinde şi se inspiră adânc. Ne uităm atent la mâine. Azi e deja trecut şi destul de fumat. Ieri nu ne ajută pe niciunul dintre noi. Avem fotografiile pentru asta.