E ca într-un film. 13 ani de rătăcire, uitare, dispreţ şi aroganţă. Am alergat hotărât, cu ochii închişi. Am ajuns acolo. Nu este nimic. Doar dezamăgire şi regret. Viaţa sau cei răniţi nu mi-au pus nici o piedică. Dimpotrivă. Şi totuşi după cum era şi normal, am picat. Şi bine am făcut. Am rănit destul.
Analizând mai atent, am impresia că am avut de-a face cu un soi de frică. Frică de ce? Nu ştiu. A luat atâtea forme că nici nu-mi mai amintesc. Pasiuni, hobby-uri, lispuri, nevoi, neîmpliniri de tot felul. De la scuze penibile, la cele mai elaborate argumente. Toate un praf. Un bârlog călduţ la adăpost de mine. Am încheiat această călătorie sângeroasă cu un rezultat. Eu. Slab. Nesatisfăcător. Dar din (ne)fericire în acest joc mai primesc o şansă. Uimitor.
Mulţumesc lui A pentru răbdare şi pentru noua pereche de ochelari.
Mulţumesc lui V pentru a 26-a mână întinsă. Pe asta n-am s-o refuz.