Seară violet (Cap. II)

Stau de mai bine de zece minute pe strada asta strâmtă, unde liniile de tramvai străpung piatra cubică cu acești omoplați din metal ascuțit, iar gropile ca de vărsat de vânt ascund peturi, cercei ieftini și chiștoace cu urme de ruj, ce nici în oglindă nu arată bine. Am pierdut șirul acestor lungi cafele și meniuri, realități și temeri. Am hotărât să las coloanele astea de navetiști, lucrători comerciali și maneliști locali, să-mi împrospăteze seara asta de Mai, cu a lor variantă de existență, această mirodenie cotidiană. Blugi, cu infinite buzunare, în locații imposibil de ajuns cu ușurință, animal print pe colant, eșarfă sau șlap, cantități de aur ce ar umili orice mumie de faraon, poșete din PVC ce imită până și lemnul de mahon, se perindă mai mult sau mai puțin prezente, pe lângă botul mașinii mele nespălate. Aprind țigări savuroase și mă imprim cu acest spectacol social, nu-i pot rezista.

  Eu sunt gata, vii să mă iei? îmi cântă Raluca la telefon, cu o vocea pofticioasă a unui copil în fața unei mașini de înghețată...

  Opt minute e ok? întreb, trezit din studiul meu antropologic.

  Perfect, dai bip... închise neașteptând vreun răspuns...

Fauna ce colcăia mai devreme a dispărut, parcă la auzul conversației noastre. Doar kasabian își prelingea chitara de parbrizul meu. În schimb nici urmă de soare nu mai era pe violetul ăsta de ora opt și două minute. Aveam un pariu de câstigat și mai aveam doar șapte minute. Eram la mama dracu'. Bag în viteză, în același timp cu o felină ce ieșise parcă să-și caute prada. Îi fac semn să treacă, iar ochii ei spoiți ca la voroneț, îmi mulțumesc vulgar, cu un amar regret că nu aparținem aceleiași specii. Îi urmează un ghepard tatuat tribal, coafat și pensat, întinzând o labă dominantă să-și domolească pantera grabită. Înfig țigara de drum și pornesc cursa. Am deja traseul stabilit mental, prin această timișoară împânzită de lucrări europene, sensuri unice și blocaje în funduri de mașini ce parchează lateral ca-n pulă, lent și cu mare grijă să nu ejaculeze bordura. Trec șiruri de semafoare și mă gândesc puțin la voi, cei care părăsiți autostrada asta cu sens unic, pe strada voastră liniștită, fără de gropi, cu același garaj primitor în care vă odihniți berlina voastră ipocrită, feriți de grindina cât mărul lui adam și că nu vă așteaptă decât un mare cimitir de mașini al propriei epoci.

Intru la ea pe străduță. Același bloc comunist, cu pete de termosistem pe fațadă, ca un moș belit ce nu-și mai vede gușa flască dimineața când se rade, se taie și aplică pătrățele de hârtie igienică. Parchez între scara ei și următoarea. Fete și băieți de 10-12 ani, îmbrăcați în țoale de 28, stau ca de obicei încolăciți, zgomotoși și cu poftă drăcească de râs de-a-n pulea și învârt telefoane ce ar plăti întreținerea părinților vreo doi ani. Dau bip, nu prea lung să nu trec în sunat. Prin geamurile verzi din balcon, lumina se stinge, reînviind pe casa scării. Raluca aleargă ca într-un jaf armat spre mașină, abia uitându-se la mine și parcă spunând go, go, go.

  Andrei, nu mă simt bine să mă iei din fața blocului, data viitoare ne vedem direct în oraș! spuse ea ca după o oră treizeci și nouă minute pe bandă...

Cum nu aveam ce să-i răspund, am preferat să-i admir buzele ce stăteau montate ca două zmeuri stropite ca pentru ședință foto. Pornesc cu scârțâit de roți ca un golan, poate pentru a întrerupe puțin mâinile protomasculilor ce căutau febrile sâni de negăsit, pe sub bluzele copilelor de doișpe ani, din fața blocului și poate pentru a trece cu mai multă ușurință la următorul cadru în care suntem doar noi, un el și o ea, într-un giratoriu necirculat și fără priorități. Gonesc pe străzi deja goale, printre mașini parcate irevocabil, vieți irosite la nonstop și pisici orbite de faruri, spre mal unde poate vom vrea sa bem vin roșu la pahar. Raluca e încă stresată de episodul scara de bloc, o trădează mâinile ce-și fac de lucru, iar eu îi mai arunc câte un zâmbet ciuntit de cedări și stopuri. Are un top violet cu bretele subțiri, iar în jos nu văd că e beznă și amețesc. Cele două shoturi de Jäger de acasă, aproape că s-au transformat în ceai balsamic și de voi fi oprit de organ nu va ieși pe plus, ci pe foarte minus. Evident locuri de parcare doar pe trotuar sau în parc. Îmi pune mâna pe picior, semn să mă calmez, apoi o coboară încet și deja devine limpede.

  Luăm vin de la colț? confirm programul acestei seri zgribulite de Mai...

  Mai bine, nu vezi ce e aici? șopti ea foarte grijulie și cu un aer organizatoric nemaiîntâlnit...

Ocolesc două blonde ce cântau cu patos în mijlocul străzii, ținându-se de cur și cu câte o sticlă în mână. Perechi vesele și prea afumate pentru ora asta, traversau podul de la catedrală urlând la distanțe de douăzeci de centimetri unul de celălalt, cu zâmbete neclare și pași repezi, cum ea a zis și el a zis. Nervozitatea Ralucăi se disipă într-o tensiune sexuală ce o simțeam aproape s-o mângâi, ca pe un golden retreiver. Arunc mașina undeva lângă casă, ca pe un cotor de măr. Trag de poarta mare de la intrare și-i fac loc, iar ea pornește sigură direct spre grădină, unde se așează pe banca dinspre nuc. O urmăresc, mijind puțin ochii, nu aveam decât o lumină chioară de la ceva vecin. Mă apropii de ea aproape bâjbâind. Ceva insecte și-au scos niște minițambale și-au început o cântare, de cum ne-au auzit. Deasupra noastră plăpumi groase de nori se pregăteau să învelească și ultimele stele verzui. M-a apucat ca pe un trunchi și m-a strâns grav de cur, apoi ca într-o unduire de bici mi-a desfăcut cureaua ca pe o fundă inutilă de pe un cadou. Apoi m-a înghițit tot, gemând puțin gâjâit, ca și cum nu vorbise demult pe limba asta. Nu-i vedeam decât ochii ce-mi căutau satisfacția, dar nu mai erau coniac, ci doar perfecți, de sărutat. Am încercat să mă aplec apucând-o de obraji, dar își încleștă degetele în mine precum o pumă își domină prada. Limba deja-i dansa o melodie sud-africană și-mi trimitea frenetic sulițe prin tot corpul. Șiruri de nori au făcut cu schimbul deasupra noastră. Nucul era vădit deranjat de suplele adieri de Mai și ne trimitea intermitent foșnete de nugat și miros de frunză-n pârg. Între timp luna își pusese un cot pe gardul vecin și cu cealaltă mână ne arăta spre stele. Dau să mă retrag și sunt supus ca o gazelă neputincioasă. Izvorăsc fără scăpare. Eu, Raluca, un nuc și o lună curioasă, un foursome într-o dulce încleștare.

  Am uitat să luăm vin! râse cum numai ea știa și i-am văzut iar cei doi dinți...

  Am Jäger... schițez eu...

  Vreau alcool, hai în casă! și dispăru pe alee...

Intru zburlit prin terasă unde pături călduroase îmi făceau lânos cu ochiul, deja din casă răsuna atât de potrivit feist. Mai bună ca o țigară. Vorbesc prostii. Raluca ținea două minipahare aburite cu lichid negru. Le dăm pe gât precum sfânta împătășanie, apoi o sărut cu gust de plante sub alea două zmeuri, pe bărbie. Le gust. Îmi prinde brațul ca pe-o ancoră. Îi fur maxilarul cu mâna dreaptă și o supun într-un sărut la 35% alcool din volum. Gemem amândoi ca proștii și ne trântim amândoi în canapea. My moon my man zice feist și Raluca îmi aruncă o privire de filmare, take two. Arunc o țigară la aprins.

  Dă-mi și mie una! Cred că mă apuc de fumat cu tine... zâmbi ea complice.

  De te-ai apuca doar de fumat cu mine... fac eu pe interesantul.

Ridicăm amândoi câte un picior pe canapea pe post de stabilopod, iar ea se cuibărește, ferind stângaci țigara. Iar o văd ca pe o străină, femeia altuia, dar în seara asta e a mea și a grădinii mele. Zâmbește spre tavan și dirijează imaginar ca un copil muzica lui leslie. Îi iau o suviță vopsită și o miros, sau mai bine zis o îmbib în tutunul din barbă. Îmi pune o mână pe piept, cum numai ele știu... Sărim ca arși de sunetul ascuțit al telefonului ei. Face echilibristică să gasească geanta și să raspundă. Era Cristina. Plângea în hohote. Raluca se încruntă și îmi întoarse spatele. Eu pregăteam deja întrebările pentru dimineață. Cât ai băut și de ce. Ai mai fost undeva Andrei sau ai adormit pe terasă înmuiat în Jäger. Ești un bou.

  Era Cristina! A luat ceva pastile, e o idioată. Trebuie să plec nu pot s-o las așa. O cretină. Pentru un fraier... punctă ea strângându-și din nou părul în coadă...

  Ce fac? Te duc? întreb...

  Nu mă, ai băut. Mă descurc, iau taxi... Te sun dimi, să nu te superi...

  Ce-ai mă, normal, du-te și vezi cum e... zic eu sunând la taxi.

  În două minute, indicativ 237... revin...

Regretabil că în seara ei liberă va trebui să stea cu sinucigașa. Și-a preluat rolul de mamă, de protectoare, din copilă curioasă, amantă, dintr-un rol într-altul în interval de câteva minute. Se bălăngănea pe loc căutând cu privirea geanta ce-i zăcea la picioare. Întinse brațele să mă sărute, dar renunță și mă luă în brațe. Am sărutat-o, am întors-o și am împins-o cu o mână pe cur într-un fel de aprobare. A chicotit scurt și a dispărut pe după ușa grea din lemn vechi. Am țintit-o pe feist amenințând-o.

  Ești a mea în seara asta...