Azi am tot unghii false,
Dar nu mai miros a frig
Ci a nepăsare.
Azi am văzut o nevăstuică,
Nicidecum verde
Ci departe.
Azi s-a născut o casă,
Să nu crezi că din poveşti
Ci perfectă.
Azi am refuzat o pară
Dar nu din dragoste
Căci parc-aş fi băut-o.
Mâine m-aş reîncarna în violoncel.
Am coarne de liliac uscat,
Şi ochi fixaţi pe detalii.
Am câmpii bătute de vânt,
Şi pere culese de drag.
Mă-nclin în armonie cu al tău surâs,
Dar plâng căci îmi apune jarul.
Îţi ascult pliul genunchiului,
Cum cântă uitare şi falsă draperie peste uleiuri.
Sunt spaţiu şi culoare,
Albină şi miros de ploaie.
Eşti neîntâmplatul,
Bătaie de coardă şi ojă peste privire.
Sunt sepia şi dolby,
Am simţiri satelite,
Sunt tactil şi stătut,
Am proprietăţi de aspirină....
Sunt previzibil. Previzivil şi admirativ. Admirativ şi stupid privind propriile decizii. Le regret şi le repet. Mică parte le însuşesc, restul nu-l realizez. Continui să dezamăgesc. Ciclic sunt o persoană nouă, mai bună. Imaginativ. Plouă peste greşeli şi regrete. Miroase incert a toamnă cu iz de crăciun. Nostalgic. Vreau să scriu mult, vreau să scriu tot. Vreau să-mi scriu iertarea, de a fi om în fiecare nouă zi. Exist pentru praf. Exist cu indulgenţă. Mi-am însemnat de curând amarul. Nu-mi place cum a ieşit. Dar poate eu nu-l înţeleg cum trebuie. Poate şi amarul este imperfect. Poate nu este amar. Este doar simbol. Dual.
Mă întreb acum, cine răspunde pentru ignoranţă? În mod sigur se-ntorc.
Poţi răspunde la infatuare cu dragoste? Se pare că da. Aşa cum scria pe frigider, dragostea e oarbă, nu cunoaşte mândria, ci doar umilinţa. Acum recunosc dragostea în acelaşi timp cu mine, dar nu ştiu reacţiona. Şi rănesc.
Sunt mândru de un câine deştept, aşa cum se bucură părinţii de copilul normal, fără handicap.
Mi-am luat Zippo negru pentru zile albe. Şi am refăcut calculul. În cincisprezece ani mi-aş lua un apartament dacă aş pune deoparte banii de ţigări. Cum n-am să-i pun şi dacă m-aş lăsa de fumat îmi imginez doar, viaţa frumoasă a celuilalt eu, nefumător...
.JPG)
Deşi sunt în lumină păşesc cu o anume teamă. Frica de mâine e cea care mă paralizează astăzi. Ce apreciez cel mai tare este faptul că am contur. Şi asta mă ajută enorm. Pot simţi şi am conştienţă, datorită ţie.
Sunt mult schimbat, dar nu neapărat în rău. Mă regăsesc mai înţelegător. M-ai învăţat răbdarea. Cinci-şase ani e doar fundaţia. Da, într-adevăr e vorba de apropiere nu de înstrăinare.
Ce s-a petrecut cât n-am mai scris? O viaţă. Prieteni care te iubesc cu adevărat, care te înţeleg, iar ceilalţi doar cu numele. Sentimente noi, frumoase. Speranţă. Apropiere. Căldură. Noi sensuri dat unor concepte vicioase. N-am mai citit, dar recuperez. N-am mai cântat, dar poate pun deoparte. Am avansat încet, puţin mai matur.
Mă scap de vicii vechi, încerc altele noi, mai potrivite.
După cum lesne se poate intui, titlul nu are nici o legătură cu nimic. Decât poate faptul că într-adevăr spaţiul se poate lăsa completat sau modificat sub lentila realităţilor. Poate deveni acasă, cămin, casa cuiva, o clădire, o construcţie sau încăperi fără sens. Vreau să cred că noi le dăm un rost şi nu ele se arată în funcţie de cum se simt...
Mi-a fost dat să văd dezlegări, după fundături slinoase, chiar diabolice. Încă sunt în labirint, dar măcar pereţii sunt sub nivelul ochilor. Sau vorba francezului, dacă tot sapi, sapă mai adânc.
Îţi aud surdă privirea, cum mă săgeată-n somn cu pere.
Ador rădăcinile de catifea, ce-mi sugrumă braţul.
Aş vrea să-ţi ţin zâmbetul de mână.
Tu eşti şi eu.
Da! Mă încearcă o sete beată de a scrie. Şi culmea o fac pe hârtie. Întâi analog şi mai apoi digital. Cum nu mi-e firea...
Am ajuns să mă zbat între două măşti, una simbolică, pe care o regăsesc uneori prea încifrată până şi pentru mine, şi o alta ce încearcă realitatea, un soi de pseudo-reportaj.
Nu mai este, în mod sigur un secret sau o surpriză. Şi e totul. Câmpie, plop, stâncă. Toate simbolurile fascinaţiei mele pentru viaţă. Îi datorez revenirea. Îi datorez trăirile. Îi datorez o carte, pe care o voi scrie. Am trăit, trăiesc şi voi trăi, cea mai palpitantă poveste de dragoste trăită vreodată. Sunt la mijloc şi mă-nconjor. Am toate simţurile. Deşi uneori mă regăsesc stângaci. În tot.
Deşi mă întristează multe, arunc gustul amar, bucurându-mă de aripi. Sunt fericit de regăsire. Sunt bucuros de schimbare. Mă încântă criticile şi-s curios de păreri.
Mizez totul pe o carte, chiar de-i un biet volum de poeme.
Încă, am mari dificultăţi în a stabili dacă totul s-a întâmplat la marginea prăpastiei sau chiar în ea. În amândouă cazurile mă regăsesc.
În mijlocul acestei furtuni de trăiri, am redescoperit prieteni şi am fost uimit de neprieteni. M-am bucurat sincer de caractere dezvăluite de năpastă. Sunt goale, fără măşti şi sincere. Le apreciez pe toate, deopotrivă.
Mă felicit încă o dată pentru promisiunea din ianuarie. Nu există, poate, sentiment mai plăcut, afară de iubire, decât acela de a-ţi scrie singur bilet de liberare din propria închisoare...
Nu am mai nimic, dar mă simt ca şi cum am totul. Iubesc povestea noastră, neîncheiată, netrăită, abia un prunc. O recitesc şi mă-nfior. Îţi iubesc setea, trăirile, tristeţile şi mai ales pasiunea.
Mi dor de scrisori, dar sunt la trecut. Eşti aici mai mult ca oricând... Sunt nerăbdător de încă o zi cu TINE... Mirosul de hârtie s-a transformat în pene. Îmi asum aripile şi le prefac în rădăcini. Rădăcini de plop fericit ce-a cunoscut gustul de pere virgine...
Ne cad mere-n septembrie, pe neaşteptat. Vânăt îi pământul de atâta inedit. Nu există gură, numai nas şi ochi. Şi câteodată urechi. Mi-o ia înainte realitatea. Apăs clape vechi ce-mi sună desuet. Rabd îndurarea aşteptării imediate. Respir vanilie cu fiecare clipire şi sorb fiecare zâmbet ca şi cum ar fi ultimul. Urăsc somnul înfrigurat.
Îţi caut privirea atât de departe, încât se desprinde. Eşti toată, dar nu eşti. Greierii rostesc timid rezumate ale unei veri neîntâmplate. Am gustat scoarţă neridată de trupul meu. Şi am de arătat una neinteresantă. Am simţit tridimensional, dar altfel. Spaţiul nu-i acelaşi când miroase a hârtie. Avem noi valenţe, noi dimensiuni.
Prieten tactil şi duşman gândirea.
Am un stilou cu rezerve de sânge. Am să scriu un vers prin care am să-ţi dezvălui trupa sanguină. Dar nu acum. Acum îi noapte...
Lipsesc pentru că plopii au înflorit în august. Dimineţile sunt într-adevăr în august.
În sfârşit bine... A şi perele au fost divine.
Totul e nou. Pantalonii scurţi, periuţa cea veche, trăirile de seară şi de dimineaţă, soarele ce-mi sare de pe parchet pe birou şi apoi pe tavan, dar numai până la ora 9:30, florence, chitara şi dorinţa de viaţă. Toate-s noi şi încântătoare.
Apar zâmbete. Mult mai calde. Mai reale. Mai autentice.
Prăpăstii întunecoase sunt acum luminişuri de poveste, cu plopi ce-nfloresc în august. Sunt mândru de noua mea pereche de ochelari.
Am tratament pentru coşmaruri, ia durerea cu mâna. Am reţetă pentru bună-dispoziţie, gata în 15 minute. Poftă bună!
Se dau mai multe repere. O regină din lemn frezată şi lăcuită, o lipsă de educaţie, un viol mărturisit, un flagrant, o nevoie de simplitate, o dragoste măturisită, un plic netrimis, un talent neexploatat, o convieţuire în regim hotelier, o dorinţă carnală, o nevoie continuă de reprezentare, o viaţă irosită, o iubire neîmpărtăşită, una irosită, o orientare sexuală, o nevoie infinită de apreciere, un egocentrism nativ, un plop, o maşină inutilă, o casă moartă, o iluzie despre realitate, o realitate despre iluzie, o câmpie, o dorinţă nejustificată, un gândac viu, un instinct, o simplă beţie, o nehotărâre, un viciu, un gol imens...
Ce facem cu ele? Nimic. Căutăm la nesfârşit, cu totul alte repere. Unele facile. Convenabile. Caut urgent reper facil. Ultraconvenabil. Ofer preţul pieţei...
La cât de cretin sunt, am uitat de ziua creatorului meu. 9.8.47. Să-ţi păzească sufletul... Te iubesc.
Acum că purtătorii de inimi ştiu mai multe, probabil că-s mai împăcaţi. Le mulţumesc pentru grijă şi le cer sincer iertare pentru absenţă.
Cu totul altfel. Ca acum o mie de ani sau ca acum niciodată. De fapt nu-i loc de comparaţie. Nu poţi compara vulcanul urmat de artificii, cu nişte fluturi beliţi şi anemici. Eu ştiu că usb mic şi usb mare sunt înrudiţi, însă este vorba de dimensiune. Sau şi mai bine calitatea compact-discului dolby-prologic(?!) versus mp3 de doi mega. Orice pîrci de-al lui leepu contra ferrari f340. Lista continuă în subconştient. Nu le poţi compara. Tre să fii cretin. Sau nu.
Azi s-a răscolit câmpia. Să-i fie de bine. Nu dau explicaţii. Nu-s dator. Le-am dat la timpul lor.
Lăudată fie lista amiwhat. N-am avut răbdare, până azi. Ruşine. Completează lăudabil. Evit lamentabil.
Da, mă hrănesc cu subiecte legate de literele agăţate în copac. Nu de mult le-am descoperit. M-am simţit retard. În mod sigur sunt. Cer detalii despre asta. Mă agăţ cu disperare şi nu o ascund. Numai despre asta aş vorbi, toată viaţa. Cine susţine că literele agăţate pe ramuri sunt fixativ de păr este un ignorant şi un rătăcitor. Am diplomă şi masterat în domeniu. E şi normal să-ţi fie frică de lamă. La dracu, sună oribil când îţi auzi sternul trosnindu-ţi. Blamez doar mintea de porumbel. Acum lauzi arpacaşul, în următorul moment te feliciţi că l-ai găsit. Am eu atâta prezenţă încât să modific realităţi? Probabil. Îs implicate şi dioptrii şi mirosuri. Greu de zis. Greu de făcut analize. Sigur îs pe moarte. Sigur cânt mai bine, decât scriu. Sigur şofez mai bine, decât înot. Sigur întreb mai mult, decât răspund.
De ce noaptea ţine de la doişpe la trei jumate? Iar după aia vin lupi cu sânge la gură... De ce regina spektor e frumoasă doar când cântă? De ce pot mai mult, dar îmi ajunge? De ce sunt aleg mediocru, când am la-ndemână genial? De ce n-ascult? De ce uit? De ce m-ascund, de ce nu înfrunt, de ce sunt ipocrit, de ce iubesc, când pot la fel de bine să trăiesc iubind? Evident, nu ştiu... De ce scriu, în loc să citesc...
În mod sigur cine trebuie, simte diferenţele de nuanţă. Aşa-s menite. Aşa-s eu, fumătorul. Orice încercare de a mă aprecia se rezumă în oglinzi schimonosite. Diforme ca o minciună.
Vă las cu trăiri ramificate. Vă las cu propriile iluzii. Cu ale mele de le vreţi. Cu un câine al cărui nume e încă incert şi cu copii iubiţi a căror culoare a ochilor rămâne a ni se dezvălui...
Noi sentimente, vechi obsesii, altă poziţie, probabil aceleaşi sclipiri înnăscute. Ca o siglă de meerţédes sunt înţepat de trei ciuperci otrăvite, dar încolăcit cu o singură mângâiere de hârtie parfumată.
Ciuperca Otrăvită Numărul Unu
Suntem în situaţia unei câmpii normale, la marginea căreia, s-a ivit o stâncă. Evident face tot posibilul, polenizează indiferent de anotimp, iar ca prin minune câmpia se extinde. Dincolo de zona de confort, logic... Tot în mod miraculos, stânca este surprinsă plăcut, de prezenţa câmpului înverzit. Convieţuiesc atemporal, nu foarte mult, schimbând opinii şi specii protejate, până când stânca se simte înverzită, nicidecum verde aşa cum aspiră. Ciudat de sinceră, dă de veste câmpiei şi se apucă de ierbicizat. Îşi continuă demersul semeţ pe singurul versant rămas nedefrişat, prinde la limită placa tectonică şi îşi reîncepe căutările. Câmpia plantează, în aparenţă, la adăpostul întunericului, dintre cele mai diverse specii pe versantul cel mai expus. Stânca se foloseşte până şi de avalanşe, dar aproape fără efect. Câmpia pare de ne-oprit. Ecosistemele sunt dezechilibrate. Ambele părţi nefericite. Soluţia? Probabil o nouă eră glaciară.
Ciuperca Otrăvită Numărul Doi
Să luăm drept exemplu tot o fabulă, cea a pisicii naive de mare şi a trigonului răscopt cu brânză. Cum era de aşteptat, povestea se întâmplă şi în apă şi pe uscat. Ca acum două-trei milioane de ani. Normal cea mai veche specie dintre cei doi era pisica naivă de mare. Pentru uşurinţă în recunoaştere ne vom referi de acum, doar la pisică şi trigon, lăsând deoparte micile atribute. Aţi ghicit, trigonul se transforma în peşte sabie când venea vorba de algele de-a dreptul divine cu care se înconjura pisica. Ce mai! Trigonul adora pisica. Dar cum până şi viaţa în cretacic şi priorităţile se schimbă, pentru pisică, algele au devenit desuete şi parcă neoxigenate... Evident, cea mai lesne legătură a trigonului cu algele fiind naiva pisică, trigonul începu să dea semne de arsură pe la colţuri. Nu şi-a suportat noua condiţie de produs de patiserie răscopt, reîncălzit şi dădu primele semne de rupere a lanţului trofic. Nu mică a fost mirarea când, de la un timp, pe înserat, trigonul şi-a schimbat umplutura. A trecut prin tot felul de perioade, de la caise, melci, făină trei nule, mufe tată, până la banala brânză dulce cu stafide, toate cu rolul de a înşela aparenţele. Atâta timp cât speciile învecinate erau înconjurate sau puteau procura alge, trigonul era un fel de cameleon prietenos. Şi? Trigonul cu brânză a rămas în continuare în manualul de biologie denumit cameleonul de patiserie, deloc apreciat printre semeni, iar pisica de mare, în continuare o specie de temut, face ravagii, chiar şi printre vânătorii de crocodili.
Ciuperca Otrăvită Numărul Trei
Este prea otrăvită să mai poată cineva povesti. Feriţi-vă!
Mângâierea de hârtie n-a venit decât o singură dată săptămâna asta. Am aşteptat-o precum vidra, păstrăvul de carton. Stau în pârâul sloi şi-mi admir desenul. Am să mi-l imprim sub blană, căci ştim bine, cât de limitată poate fi draga vidră. În general îmi plac toate animalele, dar cum de aproape o lună m-a cuprins câmpia potrivită, m-am făcut agricultor şi bineînţeles sunt chinuit neîncetat de culturi de visuri şi de limba cucului la hectar.
N-am surzit. M-am fericit. Chiar dacă pentru numai câteva clipe. Mi-a prins bine. N-am mai îmbrăcat demult hainele astea. Apropiere. Râsete. Multe râsete şi nici o grijă. A meritat.
Cum era şi normal m-am gândit tot timpul. Nu mă lasă. Mă simt vinovat. Într-o oarecare măsură este nedrept. Le-am ascultat tot drumul. Florence a vorbit mai mult. Ca de obicei.
Ajuns acasă m-am simţit şi mai vinovat. Asta până să realizez că nu-s atât de inteligent. Exact de la cine nu mă aşteptam. Şi are dreptate. Aşteptările sunt cu totul altele. Mereu.
Astăzi nu sunt un plop. Sunt băgrin cu aşteptări de plută. Îmi lipsesc vreo zece centimetri să văd peste deal. Aştept marea alunecare de teren. Sunt convins că dincolo este lacul.
Vom vedea. Cu alţi ochi. Cu alte frunze.
Azi mă duc să surzesc. Se bucură. Ca un copil.
Ultimele două zile de infern mi-au adus aminte de visul acela ce nu-l pot povesti, în care cad, de fapt nu cad, ţin în mână ceva impresionant de mare şi de greu, pe care dacă-l scap (şi-l scap) ceva oribil se va întâmpla. Şi se-ntâmplă. Sau din aceeaşi familie psihiatrică, voci pe un ton ameninţător, ce cresc în intensitate, până la refuz, până o iau razna. Prefer să dorm. Cu ochii deschişi. Te uiţi la mine. Nu-s. Conduc aiurea ca să am de unde veni. N-am. Tu măcar ai. Sau cel puţin aşa pare.
Din ce-i făcută privirea? Mă refer la acel tip de privire. Cred că are tot ce-i trebuie unei priviri.
Părea că nu merit. Deşi aşa ceva mi-am dorit dintotdeauna. Părea ireal. Încă mai pare. Este. Dar de ce 37 de ore. De ce numai atâtea. De ce atât de multe. De ce eu? Şi dacă nu vor mai fi. Dacă asta a fost tot. De ce nu pot trece peste. De ce încă simt. De ce tocmai acum simt. De ce nu în alte opt întâmplări şi tocmai în această realitate diformă, otrăvită. De ce simt tot. Cum poate să-mi placă veninul?
Am pus de-o parte micile pasiuni. Mi se par necinstite. De fapt sunt necinstite la mine. Pentru că nu-s. Sunt refugii sărace pentru moral obosit. Ăsta văd că-l mai ţin. Mă încântă destul de tare să-l abandonez. Deocamdată.
Am făcut un lucru relativ onest zilele astea. Am împiedicat pe cineva să-mi calce pe urme. Nu conştient. Am dat sensul după aceea. E mai bine aşa. Oricum va intra singur în rahat cu atitudinea asta.
Încerc să mă conving că nu sunt laş. Ci un semi-laş. E mai uşor de trăit decât dacă aş fi unul veritabil. De ce ne trebuie ceva în schimb atunci când ni se cere ajutorul? De ce nu-l acordăm şi atât? De ce aşteptăm tot timpul ceva înapoi. Sau dacă nu imediat, notăm şi când vine vremea scoatem carneţelul şi subliniem apăsat. Vezi? Uiţi că eu te-am ajutat atunci? Asta-i soarta celui mai nevinovat şi mai dezinteresat ajutor... Şi eu o fac şi tu şi ea şi voi.
Mă gândesc zilnic. Aş fi vrut să nu se întâmple. Dar s-a întâmplat. Face parte din mine acum. Fie că vreau sau nu. Sunt asaltat de atunci de teancuri de trăiri, intense, crude, de fraze nebăgate în seamă, de priviri al căror sens încă nu mi s-a dezvăluit. Am primit şi scrisoare explicativă. N-a avut menirea decât să mă adâncească în lac. Cu racii. Ca la şase ani. Mi-e teamă, nu de ce ar trebui să-mi fie, ci de gustul amar al dezamăgirii. Nu mai vreau. M-am săturat de acest pahar.
Sunt un plop. Sunt ce vreau eu să fiu. Sunt ce trebuie să fiu. Asta este sau mă înşel? Nici mort nu voi afla. Niciodată.
Nu există rai sau iad. Există intensitatea trăirilor. Există somn. Există conştiinţă. De sine şi nu numai. Observăm tonuri şi nuanţe. Le lăsăm în pace. Da, somnul naşte monştrii! E adevărat.
Nu mai puţin adevărat este că prezenţa confortului, oricare ar fi acesta, are mai mult de a face cu iad, neplăceri şi disconfort continuu. Veşnic. Ies în afara zonei de confort şi devin conştient, creativ, atent. Posibilitatea cât de mică de a pierde totul, deschide miraculos nevăzute uşi. Pierzi tot şi vei putea face cu adevărat ceva. Asta dacă în esenţă este esenţă, nu apă plată.
Limita dintre cele două stări este aproape invizibilă. Poţi trece dintr-o stare în alta cu o banală clipire de ochi.
N-am descoperit de fapt nimic. În această fină împletitură dulce-amăruie sunt o iluzie, o realitate, o deziluzie. Dar măcar sunt...
Paharul? Aproape-i gata şi nu-i pot mărturisi gustul. Mi se ascunde. Ca-ntotdeauna voi ştii abia când este târziu. Nu-mi plac paharele. Dar unuia ca mine, setos din fire, greu îi vine să refuze. Conştient. Iluzionat. Curios. Dar treaz. Cel puţin teoretic....
14-15-16 iulie 2009. 37 de ore pe care n-am să le uit toată viaţa. Mi-au dovedit că trăiesc şi că lucruri frumoase încă se mai pot întâmpla, dar şi unul dintre cele mai urâte coşmaruri se pot naşte.
Întruchipate în aceeaşi persoană, au (re)luat contact cu mine trei personaje în acelaşi timp L, D şi A. Nu reţin însă care m-a fascinat mai tare. Nici n-am apucat. Am trăit în schimb cea mai intensă experienţă din viaţa mea de până acum. O rafinată băutură cu miere şi otravă. Mângâiere cu lovituri de cuţit. Am întâlnit cele mai diverse trăiri adunate la un loc în atât de puţine ore: încântare, fascinaţie, admiraţie, uimire, bucurie, teamă, bănuială, ură, violenţă, disperare, dor, împăcare, dor, naivitate, indiferenţă, frică, înţelegere, dor şi iar dor.
Acum sunt în iad. Aştept să ies.
Nu depinde de mine, din păcate... Noroc cu M.
Se alege ţigara din mijlocul pachetului de ţigări, se aprinde şi se inspiră adânc. Ne uităm atent la mâine. Azi e deja trecut şi destul de fumat. Ieri nu ne ajută pe niciunul dintre noi. Avem fotografiile pentru asta.
