Da! Ştiam că pun mâinile pe napolitane. Acele sute de metri pătraţi de blaturi de napolitane, le manevrează un robot până se coc, dar la final (şi chiar s-a uitat urât la mine c-am observat) le ia un domn în şlapi, îmbrăcat ca la nasa, cu mânuţa lui fină de gropar şi le stivuieşte pe europaleţi. Asta după ce s-a scărpinat la icre sau şi-a adăugat ultima biluţă sub robot... Nu spui numele, deşi e consacrat şi mi-am şi cumpărat să văd cum reacţionez. Am uitat.
Până acum mi-am pregătit discursul de două ori. Azi nu. N-am fost în stare, decât să tremur. Multă emoţie şi transpiraţie. Visez momentul în fiecare seară de atunci, iar azi l-am trăit. Mai frumos decât orice rând şi mai dulce decât toate rezervoarele. Am trăit întâlnirea. Ţi-am văzut uimirea. N-am înţeles-o toată. Ţi-am văzut privirea. Mi-a venit s-o sărut. Erai deja dincolo. Am vrut să-ţi spun tot. Dar a fost vis. Şi n-aveam gură. Azi nu mi-a mai păsat de hârtie creponată. Azi am avut putere să mă văd mai bătrân. Azi am avut motiv să trăiesc în viaţă. Vreau să vii. Vreau să încercăm zborul. Am să-i las să-mi ia tot, dar nu şi gândul tău ascuns. Când vii, am să-ţi iau eu sacoşa cu gunoi. Îţi iau şi câinele plouat. Şi privirea neîncrezătoare. Am deponeu. Sper numai să înţelegi coperţile de carte. M-am pus cu totul acolo. Schimonosit, sincer. Nu mi-e frică de foarfece. Ţi-am pus bine promisiunea. Nu ştiu ce înţelegi prin dulce sau profund. Nu ştiu prea multe, doar că avem de băut cafea cu lapte şi de sărutat mult la stângul. Dacă nu-i mâine îi poimâine. Dar e. Nu dispar. Numa sufăr. De boli neauzite. Că-i interzis...
Viaţa se face că e în noi. Eu port costum marinăresc să pot naviga printre butoaiele cu melci. Am primit harta către rezevorul cu ciocolată. Nu-i vizibilă decât vara asta.
În rest mă fumează zilele pe mine. Sper să le răpună vreo formă de cancer...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu