Sunt un plop

Azi mă duc să surzesc. Se bucură. Ca un copil.

Ultimele două zile de infern mi-au adus aminte de visul acela ce nu-l pot povesti, în care cad, de fapt nu cad, ţin în mână ceva impresionant de mare şi de greu, pe care dacă-l scap (şi-l scap) ceva oribil se va întâmpla. Şi se-ntâmplă. Sau din aceeaşi familie psihiatrică, voci pe un ton ameninţător, ce cresc în intensitate, până la refuz, până o iau razna. Prefer să dorm. Cu ochii deschişi. Te uiţi la mine. Nu-s. Conduc aiurea ca să am de unde veni. N-am. Tu măcar ai. Sau cel puţin aşa pare.

Din ce-i făcută privirea? Mă refer la acel tip de privire. Cred că are tot ce-i trebuie unei priviri.

Părea că nu merit. Deşi aşa ceva mi-am dorit dintotdeauna. Părea ireal. Încă mai pare. Este. Dar de ce 37 de ore. De ce numai atâtea. De ce atât de multe. De ce eu? Şi dacă nu vor mai fi. Dacă asta a fost tot. De ce nu pot trece peste. De ce încă simt. De ce tocmai acum simt. De ce nu în alte opt întâmplări şi tocmai în această realitate diformă, otrăvită. De ce simt tot. Cum poate să-mi placă veninul?

Am pus de-o parte micile pasiuni. Mi se par necinstite. De fapt sunt necinstite la mine. Pentru că nu-s. Sunt refugii sărace pentru moral obosit. Ăsta văd că-l mai ţin. Mă încântă destul de tare să-l abandonez. Deocamdată.

Am făcut un lucru relativ onest zilele astea. Am împiedicat pe cineva să-mi calce pe urme. Nu conştient. Am dat sensul după aceea. E mai bine aşa. Oricum va intra singur în rahat cu atitudinea asta.

Încerc să mă conving că nu sunt laş. Ci un semi-laş. E mai uşor de trăit decât dacă aş fi unul veritabil. De ce ne trebuie ceva în schimb atunci când ni se cere ajutorul? De ce nu-l acordăm şi atât? De ce aşteptăm tot timpul ceva înapoi. Sau dacă nu imediat, notăm şi când vine vremea scoatem carneţelul şi subliniem apăsat. Vezi? Uiţi că eu te-am ajutat atunci? Asta-i soarta celui mai nevinovat şi mai dezinteresat ajutor... Şi eu o fac şi tu şi ea şi voi.

Mă gândesc zilnic. Aş fi vrut să nu se întâmple. Dar s-a întâmplat. Face parte din mine acum. Fie că vreau sau nu. Sunt asaltat de atunci de teancuri de trăiri, intense, crude, de fraze nebăgate în seamă, de priviri al căror sens încă nu mi s-a dezvăluit. Am primit şi scrisoare explicativă. N-a avut menirea decât să mă adâncească în lac. Cu racii. Ca la şase ani. Mi-e teamă, nu de ce ar trebui să-mi fie, ci de gustul amar al dezamăgirii. Nu mai vreau. M-am săturat de acest pahar. 

Sunt un plop. Sunt ce vreau eu să fiu. Sunt ce trebuie să fiu. Asta este sau mă înşel? Nici mort nu voi afla. Niciodată.