Simt că stau. Știu că sunt în mijlocul mlaștinii ăsteia împuțite, iar eu sunt aproape nemișcat. Mă las tras de toți șobolanii cu valențe culturale, cât mai în centrul atenției lor, lipsită de substanță. Mă las siluit ca pe o stradă dosnică dintr-un paris imaginar, pe o mână de boabe de mazăre uscată. Eu și inima mea de rahat, deschisă către toate moluștele fără personalitate, ori viață personală. Clădiți-vă imperiul din cărți de joc, pe fundația voastră galben-verzuie de non-valoare. Ridicați la rang de ideal, basmul ăsta ipocrit, ale căror personaje sunteți și uitați-mă pe mine, bătrânelul trist, în zona gri, fără de senzațional.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu