Ca-n fiecare sâmbătă (Cap. I)

Am deschis încet ochii, încă nedumerit de cum am ajuns din vis, în patul ăsta mare și răcoros. M-am trezit ca de obicei prea târziu. Zgomotul de fond al străzii nu facea decât să-mi confirme că lumea e deja sătulă de lucru la ora asta. Șoferi nerăbdători trimiteau claxoane ascuțite până la geamul ăsta vălurit și strâmb, ce dă spre grădină. Ca-n fiecare dimineață, soarele făcea aceeași gimnastică pe pardoseala de beton gri, se întindea fără succes să-mi atingă patul și eventual să urce. M-am tot gândit ca într-o zi să-l ajut, mutând patul puțin mai aproape de fereastră, să-i curm suferința asta zilnică. Aceleași tablouri cu autor necunoscut, stăteau pe peretele din cărămidă aparentă, cu mâinile în șold și se holbau ca două proaste, spre camera mea, inundată în lumina asta de ora 11:33, unde roiuri din fire de praf se alergau cu o bucurie oarbă, ca într-un dans de hipsteri beți.

Mi-am făcut câteva minute curaj să mă ridic din pat, ca dintr-un tranșeu plin de cearceafuri. Bălăngănindu-mă am ajuns până la blatul de bucătărie, l-am apucat ca pe-o mână în prăpastie. În timp ce degete tremurânde îndesau cafea în recipientul expressorului, mi-au venit în minte întrebările tale de aseară:

  Așa e că ne vom pierde?

  Știi bine că dacă ne îndrăgostim se va duce totul dracului, nu?

  Vei avea grijă, da?

Retorica asta mă omoară. Ca și aseară, nu am vreun răspuns. Nu-s vreun futut de oracol. Nici nu știu, dacă chiar îmi pasă. Cu orice preț trebuie să avem grijă. Depășitul vitezei, zâmbitul prea sincer, cât bem, cât futem, să nu fie 12 noaptea pentru că se schimbă tura la benzinărie, să nu ne îndrăgostim. Singurul loc liber e ca de obicei la mine-n gând.

Aparatul deja horcăia a cafea gata, iar mirosul de bine ai venit în această nouă zi, mi-a mai pus pe picioare echilibrul. Deja căutam cu privirea pachetul de țigări. M-am liniștit, mă aștepta ca-n fiecare dimineață pe colțul mesei din lemn de stejar. Încerc să-mi aduc aminte pasajele tulburi de aseară, cum am ajuns în pat, de ce mă doare bazinul, de unde am vânătaia asta de lângă cot, rana de sub limbă sau de ce mi-a trebuit și al treilea shot de Jäger.

Îmi trimiți mesaj. Mă întrebi dacă nu bem o cafea pe la 12, că ești prin centru. E 12:07. Nici nu sunt complet pe lumea asta încă, nu mi-am băut prima cafea, fumat primele cinci țigări, sau făcut duș. How about 13:30? Tu spui că e prea târziu. Totul revine la normal. Ben Howard acompaniază acești vălătuci de fum și-i împinge către pata arsă de soare a betonului sclivisit. Două lămpi din umerașe sunt clătinate din tavan de vântul ăsta de dulceag miez de zi. Raluca renunță la mesaje, mă sună. Mă gândesc doar, că nu am încă voce și încerc să mi-o dreg, îi pun încet mâna la gură lui Ben.

  Te-ai trezit? fluieră ea, cu voce de parcă s-a trezit la 07:30...

  Da, nu de mult... îi răspund leneș cu o voce de chefliu vexat.

  N-ai chef să vin la tine? Nu mă mai duc acasă, m-o amânat Cristina și mă văd cu ea abia mâine...

  Ba da, îți pun de cafă? o întreb cu țigara în colțul gurii, deja organizând un duș rapid.

  Ok, ajung în vreo 20, te pup... închise Raluca, oarecum bucuroasă că ne vedem totuși azi.

Arunc tricoul, sting țigara pe jumate fumată și o așez cuminte lângă celelalte cadavre, în timp ce cu coada ochiului îmi văd noul tatuaj neterminat, de pe braț. Alerg spre un nou record la duș. Poate îmi iese în 6 minute de data asta. Îmi admir singur plantele proaspete și verzi de baie. Mă văd din nou cu coada ochiului în oglindă și mă sperii puțin. Un tip cărunt de 36 de ani, câteva tatuaje prost alese, cearcăne în straturi, câteva păreri de rău ce nu se duc la duș. 

Ies pe jumătate ud, Ben se tânguia de mama focului, iar Raluca suna de zor la soneria chinezească cu sunet de Nokia. O las înăuntru și o poftesc pe canapea. Miroase extraordinar. A după-amieze pe deal, cu multe zâmbete și ceaiuri cu rom. Îi rânjesc încântat, iar ea aruncă geanta pe măsuța din living și se trântește ca un copil pe canapeaua de cânepă, căutând disperată cafeaua.

  E gata? aproape că țipă ea...

  Da, neagră cu două de zahăr? întreb, făcând pe istețul și turnând în cana aia albastră pe care spusese că o iubește...

  Știi că nu o beau cu zahăr! Doar lapte, mulțam... zise puțin iritată.

Avea o bluză nouă, albă, ce îi lăsa obraznic să-i inutuiești forma sânilor dar în același timp îi dădea un aer de sfântă. Părul prins în coadă cum nu știe că nu-mi place, deși o face mai aprigă și mai apetisantă. De fiecare dată când soarbe din cafea i se țuguie buzele copilărește și închide ușor ochii, de parcă are cinci ani și încearcă să sărute un prieten de la bloc. Raluca are o piele perfectă, cu pistrui și alunițe bine poziționate, cu ochii căprui ce în lumina asta de Mai, dau în coniac roșiatic și un corp de adolescentă bine dotată, deși are treizeci și de ani și un copil de opt-nouă ani. Mă cercetează pe furiș, între fraze inutile, iar eu aprind țigări și admir copilul ăsta adorabil ce a traversat orașul pentru câteva zeci de minute cu mine. Vorbește întruna și abia o pot urmări. Îmi spune de Cristina, cum a părăsit-o prietenul cu care era de șase ani și că e distrusă, că plânge toată ziua și că trebuie să fie lângă ea. Mai îmi spune de maică-sa și analizele ei, iar apoi ajunge la noi. Aici sunt mai atent, căci lăsă deja cana jos, ca și cum urma ceva de o importanță gravă.

  Mai ții minte ce am vorbit aseară? rânji ea cu subînteles...

  Normal, aia cu îndrăgostitul! am aruncat eu, simțind cum un zâmbet cretin îmi înflorește pe față.

  Și?

  Și ce? răspund sec.

  Și ce părere ai? întrebă ea nerăbdătoare.

  Am o părere bună... am zis eu 

  Hai mă, eu sunt serioasă! suieră ea, aproape enervată...

  Păi și eu, doar că m-am trezit de nici o oră și singura chestie serioasă de până acum e dușul de adineauri... zic, ducând încă o țigară la bot.

  Ești rău! se ridică ea...
S-a repezit într-un salt să apuce pervazul ferestrei, apoi și-a pierdut privirea în grădina mea vie, plină de plante robuste și cărnoase, le-a privit câteva minute cum fac baie în lumina asta hrănitoare de prânz, sperând să găsească ceva răspunsuri în gazonul cocoșat și umed. Mă ridic moale, îmi simt iar durerea în bazin, mă îndrept către ea sărind peste crucea imaginară ce o lăsa fereastra pe beton și o cuprind cu ambele mâini pe la spate, de burtă și-mi împreunez degetele ca un clește, iar ea se lasă ușor pe spate, neputincioasă. O sărut moale în creștet și încerc să văd și eu spectacolul din grădină, printre șuvițele ei vopsite. Miroase a fân proaspăt cosit, a flori necunoscute, a zâmbete calde și a primăvară dulce. Își pune ambele mâini pe ale mele și oftează, ca înainte de a sări în piscină.
  Sunt perfect de acord cu tine! îi șoptesc, sărutându-i lobul urechii...
  Cu ce? răspunde grăbită și înfiorată de sărut...
  Faza cu îndrăgostitul, nici eu nu cred că avem vreun viitor dacă facem greșeala să ne îndrăgostim, câteva luni de dulceață, apoi vin așteptările și reproșurile ca o mahmureală prematură... îi zic aranjându-i o șuviță ce nu-și dorea să fie supusă de elasticul acela ieftin...
  Poetule!... Ai dreptate... spuse Raluca smucindu-se din încleștare și fixându-mă cu ochii ei coniac.
Ben își sugruma chitara într-o siropoasă și absurdă baladă, nepotrivită de acum cu noi sau după amiaza asta nedrept de luminoasă. Raluca mă sărută pierdută ținându-mi ambele mâini pe barba căruntă și aspră. Pielea feței îi trăda de acum vârsta. Gustul cafelei de pe buzele grase ei îmi trezi o poftă nebună de țigară. Își duse mâna dreaptă de după șoldul meu și lăsă capul mic să odihnească pe pieptul meu, ca și cum eram culcați. Apoi a sărit ca arsă spre ușă spunându-mi că trebuie neapărat să ajungă acasă, să nu-i ajungă soțul înaintea ei. Eu am rămas cu unul loc gol în dreptul brațelor, i-am făcut puțin uimit cu mâna, căutând pachetul de țigări. M-am așezat pe locul unde a stat ea și mă uitam ce geantă lipsită de personalitate are, o pânză ce imită țesătura Burberry și în loc de piele niște benzi din PVC ștanțate cu un soi de cusătură falsă. Nu trec două minute și dă buzna înapoi în cameră, se repede peste umărul meu cu mâna întinsă spre geantă, mă sărută apos și fuge spre ușă.
  Te sun diseară dacă pot, sper că nu ai program! țipă ea cu un zâmbet de revistă, trântind ușa și apoape speriindu-l pe bietul Ben ce-și încheia reprezentația.