Luni de la Laura (Cap. III)

Dimineți despădurite. Asta simt. Nu se aud decât câini tineri ce latră adolescentin fiecare biciclist grăbit spre acest început de săptămână, gol și fără sens ca un bidon îngălbenit de la marginea drumului. Ba nu, mint, mai sunt și cele câteva zeci de vrăbii, ce într-o ceartă continuă încearcă fără succes să ridice veșmântul ăsta de nori gri-gălbui, de pe această dimineață despădurită. Un Andrei lung și uscat, bun de aprins țigări infinite și cafele fără fund. Asta sunt. A venit și ploaia, surdă și absurdă. I-au urmat aceste ciori cu rol de ciocli aviari, martore la nașterea acestui făt mort, săptămână goală, fără tine, oricare ai fi tu, fără mine sau vreun sens.
M-așez absent în canapeaua de pe terasă și privesc gol și defocalizat spre tufele de trandafiri, poate și mai departe. O pătură din lână îmi zgârie inconștientă brațul drept. Duc cafeaua la gură, lăsând țigara din mâna stângă să-și aștepte rândul. Iar am pus prea mult lapte. Vrăbiile au răgușit deja, ploaia e demult uitată, iar soarele trage în semn de disperare cu ghearele de acoperișuri. Se spune, să faci zilnic mai mult din ceea ce te face fericit. Eu probabil că aș sta până la sfârșitul zilelor în grădina mea, sorbind nesfârșite cafele cu lapte și m-ar găsi mort de cancer de la atâtea țigări. Ultima adiere a adus un miros de mare. Deja simțeam nisipul între degetele de la picioare, iar cele două ciori de deasupra guițau deja pescărușasca. Lana se văicărea, oarecum satisfăcându-se singură, în camera mea de zi. Suna deja a squirter-iță. Am pornit oarecum hotărât să-i curm suferința. Am lăsat-o pe blasko să preia tânguiala, dar pe o notă mai elevată, cumva dark british tight arse. Mi-am pierdut deja ținta, am apucat căzând în fotoliul verde și gras, cartea lui blidariu, aia cu o casetă pe copertă. Repede am aruncat-o înapoi pe măsuță, ca pe-un frisbee, către câinele din cireș prăfuit. Îmi place stilul, mai puțin politicul. Pornesc din reflex telefonul. Aveți șase mesaje, zice. Trei gagici și trei bețivi, zic. Prima era Laura. Mă cheamă la cafea. Nu ne-am văzut de ceva săptămâni. Prietenul, călătoriile și jobul îi ocupaseră tot timpul. A doua era Raluca. A ajuns cu bine în străinătate. Spune că are urme pe gât ca-n liceu și că-i este puțin rușine, dar că îi stă gândul numai la sexul oral ce i l-am oferit pe treptele spre cuib. Să fiu sincer și mie. Ultima e Anca. Mi-a trimis un ce faci și un smiley. Ce căcat să-nțeleg? Știu bine că nu înseamnă nimic, pentru că de atâtea ori am dat curs și n-am făcut altceva decât să ne pierdem în discuții inutile. Eu dacă mă gândesc, nu-mi vin în minte decât anal, ejaculare feminină și seri înecate-n voluptate. Probabil și ea, dar și la relația noastră eșuată. Adesea îmi explică, deși am prins ideea, că ea are prieten și s-ar simți foarte ciudat. Bețivii au fost la obiect. Ai ajuns cu bine coaie? Unde ai dispărut aseară? Vezi că la opt cântă kurt cobain live in daos. Bogdan e mai darnic la numărul de caractere, poate sunt chiar două mesaje, îmi reamintește cât de zob am fost cu toții, că sunt un bețiv ordinar și nu știe cum pot bea atâta, că poate nu mai combinăm iarbă și alcool pentru că iese prăpăd și dacă le-am sunat pe muistele de la șaormărie. O sun pe Laura. Am chef de râvne slab mascate.
  - Heiii, ai avut telefonu' închis, ești ok? rezumă Laura, îndesând în geanta ei mare, o cu totul altă frază.
  - Da, vorbitul la telefon mahmur, nu m-o prins niciodată... Cafă? o scurtez...
  - Sunt la tine în zonă, e ok juma' de oră? răspunse săltând.
  - Perfect, ne vedem direct acolo...
Scot tabelul. Opt minute duș. Șterg. Doișpe minute duș, un minut jumate cămașă și blugi, doișpe drumul. Diferența la semafor. Noroc că timișoara e un sătuc. Camera de zi era deja cuprinsă de jăratecul acestei după-amieze. Arăta ca o poză neplăcută din instagram, cu lumină indecis de roșie, piese de mobilier aleator alese, de un alb și un verde ponosit, pe fondul acestei risipe de cărămidă aparentă și cântărețe malahiene. Apa asta fierbinte îmi desprinde încet îndoiala și greața din weekend și se scurg leneș pe tot corpul meu bătucit, iar odată ajunse jos, le calc imaginar, ca pe o vomă proaspătă, pe o plajă la răsărit.
Știu deja că voi întârzia așa că-mi rezerv ceva timp să admir o timișoară obscură, ipocrită și îndeajuns de românească, cu ai săi copii grași, extrem de prost îmbrăcați, cu cârpe luate de pe primul rând de tarabe din piața aurora, ce aleargă cu un soi de zâmbet cretin, bentițe din plastic roz cu inimioare, ciocolată poiana întărită pe botic, în mini-adidașii lor imitație, la fel de roz și de ipocriți ca părinții ce i-au cumpărat. Vin și creatorii acestor drăcovenii roz, oarecum mândri, în treningul lor cel bun, de ieșit în oraș, cum le stă bine unor sportivi cu burtă, șolduri și guși, de la atâția mici, bere la pet și seriale la ofertă. Unde au dispărut toate tricourile și cămășile simple, pantalonii sau blugii decenți, fără trivialități cusute și răscusute, când s-a transformat țara asta într-un caraghios bazar, chiar atât de mult am băut, că între timp suntem cuceriți de acești experți ai tarabelor, regine ale mondenului imprimat?... Ea cu păr vopsit ars într-un roșcat toxic, mândră și scundă, în șlapi de china, colanți imprimați ce cu greu fac față valurilor de grăsime și mulțumire de sine ale proprietarei. Eternul top din acrilic roșu ce veci nu a reușit să ascundă această burtică patologică, ce a înlocuit, treptat de când și-a cucerit fraierul, orice urmă de feminitate sau gingășie, merge de mână, împăcată cu infidelitățile și desele violențe ale soțului. El în veșnicul trening cu dungi laterale, ce ascunde trupul de atlet, eternul tricou alb impecabil peste care atână măcar vreo douăzeci de grame de aur de nouă carate, mulat peste râurile de bere, mâncare ieftină și after shave la kil.
Ajung. Mă apropii de masa unde era tolănită Laura, impregnat de timișoara mea de Mai. Sare să mă pupe prietenește pe obraz, puțin exagerat, cu buzele complet în aer, să nu se înțeleagă ceva greșit. Știu pe de rost această rutină și intenționat îmi imprim barba în obrajii ei, de un roz perfect, ce miros a cremă de tei. Zâmbește moale și încifrat, dar deja recunosc rețineri, dorințe, neîmpliniri. E bine.
  - Eu mi-am luat un frappe, că e deja seară... se rostogoli ea înapoi în fotoliu, punând gamba stângă sub coapsa dreaptă, într-o expoziție privată, a celor mai frumoase picioare de pe planetă.
  - Nu știu ce să-mi iau, mă scarpin după un păduche imaginar... Hai că văd la bar...
Mă întorc cu un monstru de latte, cred că avea un litru. Încep știrile. De când nu ne-am văzut, unde a fost cu Sergiu prin țară, la ce concerte. Am tot ce-mi trebuie. Ceva cu gust de cafea, un pachet de țigări plin și compania Laurei, savuroasă ca o prăjitură de pe care se scurge încet frișca, pe măsură ce gesticulează. O urmăresc atent și culmea, chiar particip. Dezinteresat îmi scapă ochii pe cei doi sâni plini, ce acum sunt ajutați de un sutien mincinos. Timpul trece, nu iartă. Evident că vede și-și trage bluza mai spre gât, dar fără succes. Aflu de rutină, beții, frustrări, cunoștințe și întâlniri fără sens, din nou de regrete și la final trag concluzia că nu s-a schimbat mare lucru. De fapt nimic, doar au trecut câteva săptămâni. Avea o dâră subțire de frișcă pe buza de sus, pe care și-a șters-o rapid arcuindu-și limba în sus, oarecum încurcată, clipind des. Mi-am repoziționat atenția pe un client gălăgios, nerăbdător să-și primească doza de alcool, deși în jumătatea aia de secundă am avut timp să curăț imaginar, lent, cu vârful limbii, orice imperfecțiune ce-ar fi eclipsat buza aia de-un roșu carnal imposibil. Am zâmbit amândoi stupid, sub protecția clientului nemulțumit.
  - Eu aș bea ceva alcool, zice brusc Laura, aranjându-și câteva șuvițe închipuite...
  - Ca de exemplu? întreb ca un copil naiv...
  - Păi Long Island, n-am băut nicodată și-s curioasă, aruncă ea puțin vinovată...
  - Stai, nu te-am întrebat ce program ai... o Laura mai încurcată ca niciodată...
  - La mine e ora două la prânz, deci mai am vreo opt nouă ore din ziua asta de luni, șuier eu, în timp ce mă ridic cu o ușoară amețeală spre bar. Ea își ridică ambii genunchi la piept și încerca să nu mă urmărească.
Cârciuma, clasicul local trendy timișorean, cu amenajare de doi lei, cu mobilă de la bunica, idei luate din reviste de refurbished design, în general înțesată de hipsterime, rockeri mai tineri sau mai bătrâni și mulți studenței la arte. Barmanița, douăzeci și puțin, unguroaică, tatuată până-n gât, cu buzele străpunse de pierce-uri negre, ochii verzi precum câmpia panoniei, ridică puțin bărbia în semn de ce vrei fraiere de la bar. Îi comunic și-și ridică sprâncenele în sens admirativ. Se întoarce după pahare, ceva sticle și îi văd un spate pictat într-o reușită încolăcire de dragoni, koi fish și multe stele. Sunt prins de două mâini peste ochi și pus oarecum să ghicesc, dar n-apuc să mă-ntorc, căci mâinile încep să vorbească.
  - N-ai zis nimic, ai ieșit așa pe furiș, te-am căutat azi... era Anca într-o bluză cu ceva divă imprimată și o perche de blugi prespălați...
  - Da! spun, zâmbind mirat și verificând în ce stadiu îmi sunt băuturile...
  - Voi vă cunoașteți? mi-l împinge pe prietenul ei blond la făcut cunoștință...
  - Nu, salut, Andrei... zic plătind unguroaicei, zice și el ceva, dar ca de obicei nu rețin...
  - Fug, mă așteaptă cineva pe terasă... arunc eu grăbit.
  - Ok, hai că vorbim, distracție, țipă Anca, în timp ce-și trăgea blondul de o aripă.
Iau paharele și revin la masă gândindu-mă ce căcat de aglomerație într-o luni seara, la nici unul nu ne-a ajuns?! Mă mai salut cu vreo doi și reușesc să mă arunc lângă Laura. Aproape căsca. Îmi smulge cu poftă unul din pahare și dă să ciocnim. Îi luceau ochii, își dă seama și începe să râdă, cu scopul de a disipa orice îndoială. Ciocnim, bem, ea ca din cola cu gheață. Dau s-o opresc, dar mai bine apuc pachetul de țigări. Mă imită și se vede pe ea că și-a dat seama. Nu era cola. Se afundă în fotoliu, inversând piciorul de sub picior. O prindea incredibil de bine, părul brun roșcat prins în coadă, buzele înmuiate în alcool și țigara ținută profesional în mâna dreaptă, sâni de sfârșit de douăzeci de ani. M-am lăsat și eu în fotoliu, cu paharul în brațe, ca pe un pocal bisericesc, admirând spectacolul ăsta de început de săptămână.